Drept dovada, miscarea dramA cum, ce-si propune promovarea textelor noi si in special a celor romanesti. Pornind de la acest argument as dori sa sustin promovarea unor nume, deloc noi sau necunoscute, din sfera literaturii. Si ca un prim pas as incepe cu Hermann Hesse, scriitor de talie mondiala, si de o profunda analiza a sufletului uman.
Cu siguranta se asteapta un titlul gen Jocul cu margelele de sticla, Demian sau Lupul de stepa, titluri prin care a fost descoperit de cititorii romani. Dar vreau sa aduc in prim plan povestirea Knulp, un titlu mai putin cunoscut, povestire realizata, ca un tot, prin imbinarea celor cinci povestiri: Primavara timpurie, Amintirea mea despre Knulp, Sfarsitul, Despre Hoinari si Sfarsitul lui Knulp, ce il au ca personaj pe Knulp. Nu vreau sa fiu acuzat ca apelez la textele apartinand unor nume celebre din literatura sau la titluri mai putin cunoscute tocmai pentru a-mi crea un spatiu pe piata regizorala romaneasca, cu toate ca ar constitui un atu.
Intr-un secol in care curentele literare se nasteau intr-un ritm ametitor, Hermann Hesse a reusit sa le imbine si sa le creeze un echilibru prin si in opera sa.
La fel ca si Insemnari din subterana, nuvela de F. M. Dostoievski, Knulp, sta la baza marilor lucrari ale lui Hesse. Ca un fel de embrion din care s-au nascut celelalte lucrari. Daca nuvela lui Dostoievski a fost un prim pas spre Idiotul, Crima si pedeapsa sau Fratii Karamazov, Knulp este desavarsit in �Narcis si Gura de Aur, e radacina romanului -Sidhartha, e cel ce mai tarziu a devenit Lupul de stepa, si face parte din harta -Jocul cu margelele de stica.
Acest sambure e valoros, nu numai pentru ceea ce am afirmat mai sus sau pentru faptul ca unul din cele cinci parti nu e definitivat, ci si pentru ca fiind foarte cinematografic e o provocare pentru teatru. Acest cinematografic, poate capata sensuri si forme extrem de diferite de la o conceptie regizorala la alta.
Textul este ca o bucata imensa de plastilina.
Knulp- nu este nici pe departe povestea unui erou. Este povestea unui om marunt, povestea unui substantiv comun, a unei caramizi din marele zid al umanitatii, un suflet ce abia in ultima clipa isi afla rostul existentei sale, clipa pusa sub semnul intalnirii cu Divinitatea. Acest text, ar putea avea sub titlu de :Drama unui om marunt. Exceptand episodul intalnirii cu Dumnezeu, textul este lipsit de spectaculosul faptelor, provoaca in schimb, prin cinematograficul sau, putand fi cu succes punctul de plecare al unui scenariu de film.
SUBCONSTIENTUL SI ONIRICUL CA PROVOCARI ALE TEATRALITATII
Delirul-ca forma de exprimare
Teatrul este iluzie sau realitate?
Stanislavski spunea ca totul incepe cu un magic daca, iar constructia care urmeaza pe adaugarea unor noi daca. Usa care se deschide pentru Hermann Hesse este aceea pe care o deschide un alt personaj de-al lui si anume -Lupul de stepa, un alt Knulp la un alt nivel. (coloana infinitului la Brancusi)
Joshua Sobol spunea ca teatralitatea apare atunci cand un om merge in maini, atata timp cat oamenii merg normal. Suntem pe strada, daca un om incepe sa mearga in maini, toata lumea va intoarce capul sa-l priveasca. Ei vor deveni spectatori, iar el saltimbanc sau actor.
Aceasta idéie am indus-o si totodata vreau sa o materializez sau mai bine zis, construiesc intr-una din scene, numita simbolic:Carciuma, unde as vrea sa subliniez conditia actorului din zilele noastre, din spatiul geo-cultural romanesc, conditie care nu-mi spune altceva decat ca istoria se repeata. S-a redefinit conditia si misiunea sa, s-a facut o intoarcere in timp, la manifestarile din perioada medievala.
In mod clar, teatrul s-a bazat dintotdeauna pe surpriza, evenimentul dramatic (in sens de teatral) este cel care surprinde. Surpriza poate veni intr-un sistem ce imita dinamica vietii in mod logic, nesesar si cu toate acestea neprevazut. In drama sau tragedie surprinzatorul este mai curand nedoritul, surpriza este acel rau care planeaza demult, dar care este amanat, cat mai mult cu putinta pentru ca in momentul cel mai putin asteptat sa survina catastrofa. Acestea sunt sursele suspansului in teatru, adica a asteptarii, uneori extrem de tensionata, dar atat de placuta pe care spectatorul o traieste in calitatea sa de privitor.
Este clar ca asteptarea este elementul cheie al participarii spectatorului la teatru. Ce anume asteapta el? Noul! Exact la fel cum in timpul somnului asteptam momentul visului, la fel asteptam la teatru surpriza. La fel ca visul, teatrul este un spatiu al fricii amestecate cu placere, este spatiul in care experienta noastra de viata se ingramadeste cu bune si rele, dupa alte legi decat cele pe care le ascultam in timpul traiului diurn cu scopul de a ne odihni, pentru ziua urmatoare.