Noapte de decembrie

Noapte de decem :me: brie

Fiind scris in 1901,
poemul incheie ciclul “Noptilor”, scrise dupa modelul oferit de suita
de poeme cu acelasi titlu a poetului francez Alfred de Musset.
Tematica,
structura si forma poeziei se pare ca se conturasera in mintea
autorului inca din 1890 cand publicase poemul in proza “Mecca si
Mecca”, o legenda cu iz oriental, cu adanci implicatii filozofice si
etice.
“Mecca si Mecca” contine o parabola dictata de inspiratia “cu
limba de foc” intr-o noapte de decembrie, cu ger si zapada, a unui poet
sarac, si in dezacord cu lumea guvernata de vanitate si aur. Un print
arab, Ali-ben-Mahomet-ben-Hassan, primeste cu limba de moarte de la
tatal sau, indemnul de a nu se abate niciodata de la calea cea dreapta.
Acest principiu etic, este respectat cu sfintenie de tanarul print,
care se hotaraste sa plece in pelerinaj la Mecca, urmand sa strabata
drumul drept peste imensa pustietate araba. Spre aceeasi cetate sfanta
musulmana pleaca si cersetorul Pocitan-ben-Pehlivan care prefera calea
ocolita si ferita de razele solare ucigase. Convoiul piere in desert,
iar printul are viziunea inselatoare a cetatii si i se pare, inainte de
a muri, ca Pocitan patrunde prin poarta stralucita a “Meccai
pamantesti”, pe cand el trece pragul “Meccai ceresti”. (de aici si
semnificatia titlului)
Continutul prozei este supus
restructurarilor, fiind adaptat intentiei artistice si nuantat cu
sensuri simbolice, sub titlul “Noapte de decemvrie”.
Macedonski
construieste un poem pe tema geniului intr-o maniera originala, in care
elementele romantice se impletesc cu preferinta simbolista pentru
cromatica si muzicalitate, intr-o structura armonioasa, simetrica,
clasica.
Simetria lucrarii este data de doua secvente care descriu
spatiul poetului, odaia, universul inspiratiei, al creatiei. Aceasta
descriere apare la inceputul textului si este reluata in final, fapt
care apropie cele doua momente. Senzatia de ciclicitate nu ne duce cu
gandul la repetabilitatea unui fenomen, tragedia Emirului, ci la o
forma posibila oricand a re-crearii unui alt univers al poeziei.
“Alba
odaie”, fiind transfigurata, dobandeste cu totul alte proportii. Saltul
din cotidian in fantastic, din material in spiritual, dintr-o realitate
in alta, se face firesc, prin mentionarea cromaticii, iar apoi prin
transpunerea poetului in Emirul din Bagdad. Toate aceste transformari
sunt mijlocite de motivul inspiratiei: “Arhanghel de aur, cu tine
ce-aduci?”.
Urmatoarea parte a poemului dobandeste o mai pronuntata
tenta epica. Un sir de momente infatiseaza succesiv pe Emir in
diversele ipostaze ale evolutiei sale simbolice.
Mirajul cetatii
sfinte Mecca devine pentru printul “rozului Bagdad” o adevarata
obsesie. Autorul pune in antiteza fastul, frumusetea Bagdadului, cu
pustia situata “in zarea de flacari-departe”.
Pe acelasi drum spre
Mecca porneste si un “drumet pocit”, care este prezentat in antiteza cu
Emirul. In vreme ce printul apare in poem ca un cumul de calitati: “E
tanar, e farmec, e traznet, e zeu”, drumetul este la cealalta extrema:
“Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit, /Hoit jalnic de bube, -de drum
prafuit, /Viclean la privire, si searbad la fata”.
In concordanta cu
infatisarile lor, drumurile celor doi sunt si ele diferite. Cersetorul
strabate un “drum ce coteste”, iar printul alege calea cea dreapta.
Insistenta autorului asupra epitetului “dreapta” devine aici nu numai
un laitmotiv, ci un semnal care avertizeaza intrarea pe un drum ce nu
poate avea decat un final tragic.
“Calea dreapta” sta sub semnul
focului si al sangelui, culoarea rosie simbolizand viata, dar si patima
dusa la extrem. Inaintarea Emirului se face in ritm extrem de dinamic,
aglomerarea de verbe transmite incrancenarea eroului in ideea eroului
de a ajunge la cetatea visata.
Soseste si ziua in care printul ramane singur, convoiul sau fiind devorat de pustia lacoma de vieti.
Ajuns
in punctul maxim al drumului sau, Emirul traieste impresia atingerii
idealului, apropierea de Mecca. Dar visul sau semnifica sfarsitul unei
existente tragice, inchinate unui ideal. In momentul transcederii in
Mecca cereasca, Emirul il vede pe cersetor patrunzand pe portile Meccai
pamantesti.
Finalul poeziei descifreaza simbolurile si stabileste legatura intre conditia omului de geniu si lumea inconjuratoare.
Emirul
ca si Printul din Levant di balada lui Stefan Augustin Doinas
“Mistretul cu coltii de argint” raman eternele simboluri ale omului
superior, insetat de absolut, si devenit victima propriului sau ideal.
Jertfa Emirului este similara cu gestul lui Hyperion din poemul
eminescian, de a renunta la nemurire in favoarea iubirii.
Eroul
poemului devine simbolul credintei nestramutate in ideal, al
capacitatii omului superior de a ramane ferm pe drumul ales. La randul
ei, cetatea sfanta Mecca se incarca de semnificatiile simbolice ale
idealului. Nu are importanta daca printul atinge sau nu punctul final
al calatoriei sale; scopul poemului este sa infatiseze etica omului de
geniu, atitudinea lui in relatia cu viata. Drumul ocolit devine
simbolul eticii inferioare a omului comun, dispus la compromisuri.
Bogatia
semnificatiilor simbolice concorda cu frumusetea limbajului artistic.
Acest limbaj este, mai ales in partea a treia, metaforic, cu
semnificatia usor decodificabila, de unde marea frecventa a definitiei
poetice ca varianta a metaforei. (“Pustia e-o mare aprinsa de soare”).
Nu lipsesc enumeratiile bogate si repetitiile ce sporesc obsesia.
Epitetele sunt, de cele mai multe ori, strans inrudite cu metafora; in
afara de epitetele ornante, plasticizante sau cromatice aparand si
sintagme ce surprind: “O tanara umbra”, “orasul in roza idila”.
Macedonski foloseste si figuri de stil mai rare, precum metonimia:
“Hangiare-n tot locul -oteluri cumplite” sau sinecdoca. O muzicalitate
aparte este imprimata versurilor prin folosirea refrenului, ca si prin
creditul artistic pe care il acorda poetul neologismului: “geniu”,
“mit”, “monolit”, “demoni”, “magic”.