calugarii sciti

Acţiunile călugărilor sciţi, în sensul păstrării
şi afirmării învăţăturii de credinţă exprimate în cadrul Sinodului IV
Ecumenic de la Calcedon din anul 451, se vor face simţite în cadrul
puternicelor controverse hristologice din secolul al VI-lea,
desfăşurate în timpul domniei împăraţilor bizantini Anastasie I (491 -
518), Iustin I (518 - 527) şi Iustinian I (527 - 565) .

Astfel,
în primele luni ale anului 519, în plină controversă hristologică, la
Constantinopol va sosi un grup de călugări originari din Scythia Minor,
care aducea cu sine o formulă teologică menită să precizeze în mod clar
învăţătura de credinţă a Calcedonului şi să stopeze conflictele din
Biserică, formulă ce consta în cuvintele: Ενα δησ αγιασ τριαδοσ
πεπονθεναι σαρκι = „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”.

Într-o
primă fază, formula propusă de călugării sciţi va întâmpina unele
opoziţii, fiind interpretată în sensul adaosului teopashit la cântarea
„Sfinte Dumnzeule...”, introdus de patriarhul antiohian Petru Gnafeos,
adaos care fusese considerat eretic.
Grupul călugărilor sciţi era destul de numeros şi dădea dovadă de un zel deosebit în prezentarea formulei lor dogmatice.

Deşi
numărul exact al călugărilor sciţi sosiţi în Constantinopol în anul 519
nu ne este cunoscut, cunoaştem, totuşi, numele celor mai importanţi
reprezentanţi ai acestei grupări, şi anume: Ioan Maxenţiu, Leonţiu,
Ioan, Mauriciu, Petru Diaconul, Ioan şi Ahile.
În ceea ce priveşte
originea călugărilor sciţi, majoritatea covârşitoare a cercetătorilor
afirmă faptul că aceştia erau originari din Scythia Minor, cel mai
puternic argument al acestui fapt constând în aceea că aceşti călugări
depindeau canonic de provincia bisericească a Sciţiei Mici şi de
Paternus, episcopul de Tomis .

II. 1. 2. Activitatea desfăşurată de călugării sciţi în Constantinopol:

Puternicele
dispute teologice ale secolului VI, referitoare la hristologia
calcedoniană şi cea monofizită, au reprezentat, cu siguranţă, puncte de
interes şi pentru călugării sciţi.
Astfel, în timpul domniei
împăratului Anastasie I, în Scythia Minor vor avea loc o serie de
tulburări religioase pe această temă, fapt pentru care, pentru a pune
capăt unei asemenea situaţii, împăratul va convoca întrunirea unui
sinod la Heracleea, la care a fost invitat să ia parte şi papa Hormisda.

Totuşi,
sinodul nu se va mai întruni, întrucât împăratul Anastasie nu se mai
temea de pericolul pe care îl putea reprezenta răscoala generalului
Vitalian, originar din localitatea Zaldapa, din Scythia Minor, pe care
împăratul îl înfrânsese într-o luptă, ştiut fiind faptul că împăratul a
convocat întrunirea unui astfel de sinod la presiunile lui Vitalian,
care în acest mod s-a făcut ecolul compatrioţilor săi sciţi, care nu
puteau consimţi la acţiunea imperială de întărire a monofizismului şi
de subminare a autorităţii Sinodului Ecumenic de la Calcedon .

Prin
urmare, observăm faptul că acţiunea călugărilor sciţi de precizare şi
păstrare a învăţăturii de credinţă calcedoniene nu reprezintă un act
singular, independent, ci se înscrie în starea de spirit promovată în
Scythia Minor, unde credinţa ortodoxă, statornicită în cadrul
sinoadelor ecumenice, era păstrată cu străşnicie, împotriva politicii
religioase filo-monofizite pe care o promova împăratul Anastasie .

Prin
urmare, călugării sciţi reprezintă, de fapt, „vârful de lance” al celor
nemulţumiţi de politica imperială duplicitară. Aceşti călugări
mărturiseau credinţa ortodoxă în modul în care a fost precizată în
cadrul Sinoadelor Ecumenice, iar pentru a veni în sprijinul apărării
formulelor de credinţă calcedoniene, propuneau adoptarea formulei
teologice „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”.

Această
formulă, care apărea ca fiind adăugată învăţăturilor de credinţă
exprimate în cadrul Sinodului Ecumenic de la Calcedon, nu va fi
acceptată, într-o primă fază, de episcopul Paternus de Tomis, sub a
cărui jurisdicţie canonică se aflau călugării sciţi, ceea ce va duce la
o înăsprire a relaţiilor dintre cele două părţi. Totuşi, în cele din
urmă, relaţiile dintre episcopul Paternus şi călugării sciţi vor fi
reluate, tocmai pentru a nu pierde sprijinul generalului Vitalian,
precum şi bunăvoinţa împăratului Iustin I .

După aplanarea
disensiunilor dintre călugării sciţi şi episcopul Paternus al
Tomisului, se va ivi un nou conflict între călugării sciţi şi călugării
achimiţi din Constantinopol, care promovau o învăţătură de credinţă
nestorianizantă, conflict ce se va derula în paralel cu venirea în
Constantinopol a unei delegaţii papale, condusă de diaconul Dioscor,
menită să dezbată problema schismei acachiene .

Legaţii romani
se vor împotrivi curând acţiunii călugărilor sciţi, lucru uşor
observabil din scrisorile pe care aceştia le redactau şi în care îi
prezentau papei Hormisda starea de lucruri din Constantinopol. În
viziunea legaţilor papali, călugării sciţi nu făceau altceva decât să
sporească disensiunile şi neîncrederea prezente deja în capitala
Imperiului, aceştia fiind, în viziunea aceloraşi legaţi papali, în
contextul schismei acachiene, pricipala piedică în calea unităţii
Bisericii .

Curând va izbucni un conflict puternic între
călugării sciţi şi un anume diacon Victor, care îi acuza pe sciţi de
monofizism. Diaconul Victor susţinea învăţătura cuprinsă în Epistola
papei Leon către patriarhul Flavian al Constantinopolului din anul 449
şi în Epistola sinodală a Sfântului Chiril al Alexandriei. La aceste
documente sinodale, călugării sciţi doreau să adauge expresia „Unus de
Sancta Trinitate passus est carne”, însă pentru că diaconul Victor nu
accepta un asemenea adaos, călugării sciţi îl considerau pe acesta a fi
un nestorian deghizat .

Într-adevăr, formula teologică propusă
de călugării sciţi va fi produs puternice controverse în capitala
imperiului, fapt pentru care era normal să stârnească ezitări şi
discuţii în Constantinopol, însă, totuşi, nu putem punepe seama
acestora, în mod exclusiv, starea de tensiune existentă în oraş.

Călugării
sciţi vor încerca prin discuţii teologice şi studiu să îi convingă pe
legaţii papali de justeţea formulei propuse de ei, fapt pentru care
călugărul Ioan Maxenţiu, conducătorul acestora, va elabora o lucrare
închinată acestor legaţi papali, întitulată Libellus fidei (Cartea
despre credinţă), în care va demonstra, pe baza argumentelor patristice
şi a celor extrase din opera Sfântului Chiril al Alexandriei, justeţea
formulei prezentate.

În acest sens, călugării sciţi nu
operează nici un adaos nepotrivit la învăţătura de credinţă, ci,
dimpotrivă, doresc să precizeze, să explice ceea ce a fost stabilit
deja, urmând în această privinţă direcţia adoptată de Sfinţii Părinţi .
Totuşi,
legaţii papali se vor arăta intransigenţi faţă de precizările teologice
făcute de călugării sciţi şi nu vor aproba formula lor teologică, ceea
ce îl va determina pe Ioan Maxenţiu să precizeze încă o dată faptul că
acele învăţături de credinţă pe care legaţii papali le apără sunt
precizate de călugării sciti.

El afirma faptul că „Unul din
Sfânta Treime a suferit în trup, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, Unul
din Sfânta Treime, S-a întrupat din pântecele Sfintei Fecioare Maria,
care, pe drept, este Născătoarea de Dumnezeu. Numai în această situaţie
de întrupat, Unul din Sfânta Treime a putut suferi, însă nu în raportul
Său cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi” , mărturisire de credinţă
ce îi apăra pe călugării sciţi de acuza de a fi monofiziţi.