Astronomia în Evul Mediu

Astronomia în Evul Mediu

Modelul “matematic” al lui Ptolemeu, încearcă să explice corect mişcarea planetelor pe circumferinţe şi a fost preluat de marea majoritate a astronomilor şi astrologilor Evului Mediu în timp ce o serie de filozofi medievali (de exemplu, Alexander Neckam, “De naturis rerum”, Albert cel Mare (“Magnus”, 1193 – 1280), Toma d’Aquino (1227 – 1274) şi mai apoi Dante Alighieri (1265 - 1321) au îmbrăţişat modelul “fizic” al lui Aristotel. Contribuţia ştiinţifică a gânditorilor medievali la cunoaşterea structurii, evoluţiei şi legilor Universului a fost însă foarte redusă, în special datorită intransigenţei bisericii Evului Mediu, cu dogmele căreia orice teorie cosmologică venea în contradicţie.
Spre deosebire de teoriile cosmologice, care permiteau speculaţii filozofice şi chiar ingerinţe teologice, astronomia a avut de la început un caracter ştiinţific, fiind bazată pe observaţii directe şi pe experimente, folosind instrumente din ce în ce mai perfecţionate. Cele două ştiinţe, astronomia şi cosmologia, s-au îndepărtat treptat una de alta în timpul Evului Mediu, mergând până la separarea lor completă după apariţia modelului heliocentric al lui Nicolaus Copernic.
Pe de altă parte, încă din secolul VII, astronomia nu a fost doar o ştiinţă pur teoretică ci a avut un pronunţat caracter practic, servind la: calcularea datei Paştilor, determinarea latitudinii, stabilirea adevăratei direcţii nordice sau a orei cu ajutorul austrolabului.

1.1. Contribuţii arabe
Înţelepţii arabi au fost primii care, în Evul Mediu timpuriu, au valorificat şi au analizat critic moştenirea culturii antice, operele lor influenţând apoi puternic civilizaţia şi cultura noilor popoare europene rezultate în urma invaziilor şi migraţiilor barbare din secolele IV - IX, îndeosebi prin intermediul Spaniei şi Siciliei, ultima fiind ocupată de arabi între anii 902 – 1091. În Universitate şi în cele 27 de şcoli publice înfiinţate în capitala Spaniei, Cordoba, de califul al-Hakam II (961 – 976) au studiat multe personalităţi ilustre ale culturii occidentale, printre care matematicianul Leonardo Pisano (sau Fibonacci, 1170 – 1240) şi astronomul Roger Bacon (1214 – 1280).
Încă din antichitatea greacă şi până în Evul Mediu, astronomia a fost una din cele patru discipline ale quadrivium-ului, alături de aritmetică, geometrie şi muzică. Astronomia era considerată în lumea islamică “ştiinţa cea mai nobilă, cea mai înaltă şi cea mai frumoasă” pentru că era strâns legată de nevoile cultului şi ale astrologiei dar şi de cele ale navigaţiei şi agriculturii. Suveranii arabi au construit mari observatoare astronomice la Cairo, Isfahan, Bagdad, Granada şi Toledo, dotate cu instrumente astronomice (astrolabul, folosit pentru determinarea latitudinii, cvadrantul, folosit pentru măsurarea unghiurilor şi torquetum, pentru trecerea de la coordonatele ecuatoriale la cele ecliptice şi invers) şi cu personal specializat. Înţelepţii arabi, “al-hakim”, din cele trei mari centre de cultură Bagdad, Cordoba şi Cairo au continuat tradiţia lui Ptolemeu, îmbogăţind-o cu cunoştinţele perşilor şi ale indienilor (Brahmagupta, autorul tratatului “Siddhanta”). Tratatul de astronomie al lui Ptolemeu este tradus de arabi în anul 827, sub titlul Almageste (magiste = “cel mare” cu sens de tratat, precedat de articolul arab “al”), în timp ce prima traducere în limba latină a acestei faimoase lucrări a apărut mult mai târziu, abia în anul 1160, în Sicilia.
Printre astronomii arabi celebri care au trăit în secolele VIII - XI se numără Abu Mashar, autorul lucrării “Introducere în astrologie”, sec.IX, al-Farghani (“Elemente de astronomie”, sec.IX), al-Battani (cca. 850 – 929, “Despre ştiinţa stelelor”), al-Zarqali (autorul celebrelor tabelele astronomice “Tabele Toledane”, sec. XI) şi al-Biruni (973 – cca.1051, “Elemente de astrologie”). Principalele probleme de care s-au ocupat astronomii arabi din această perioadă şi cărora le-au adus contribuţii remarcabile, în special datorită observaţiilor lor pertinente şi perseverente, au fost cele despre natura sferelor cereşti, despre mişcarea planetelor şi cele privitoare la calculul distanţelor dintre planete şi a dimensiunilor lor. La calculul distanţelor dintre planete, astronomul iranian al - Farghani a folosit teoria potrivit căreia nu există “spaţiu gol” în Univers, cu alte cuvinte, că apogeul unei planete este tangent cu perigeul celei următoare. Distanţele calculate de el în lucrarea “Elemente de astronomie” au fost unanim acceptate în Occident până în timpul lui Copernic. Cel mai renumit dintre astronomii arabi, al – Battani, a extins folosirea trigonometriei în astronomie şi a determinat cu mare precizie oblicitatea eclipticii, durata anului tropic şi a anotimpurilor, adevărata mişcare a Soarelui, distrugând definitiv dogma ptolemeică a imobilităţii apogeului solar. Al – Battani a demonstrat, contra lui Ptolemeu, variaţia diametrului aparent angular al Soarelui şi posibilitatea eclipselor anulare ale Soarelui, a corectat cunoştinţele despre mişcarea lunii şi a planetelor. Observaţiile sale privind eclipsele lunare şi solare i-au servit mult mai târziu lui Dunthorne pentru a determina, în 1749, accelerarea seculară a mişcării lunii.
În secolele XII - XIII arabii readuc în discuţie operele ştiinţifice ale lui Aristotel precum şi teoria cosmologică ptolemeică din “Almageste” . Astronomul arab Ibn Ezra (cca.1090 – 1167) a scris opt tratate astrologice, tratatul “Diviziunea sferelor” al lui al-Khwarizmi (sec.XII) reia doctrina sferelor materiale pentru a explica mişcarea corpurilor cereşti, în timp ce Ibn Bagia (1105 – 1198) revizuieşte sistemul ptolemeic. Marele savant Ibn Roşd, cunoscut şi sub numele latin de Averroes, 1126 – 1198, scrie un tratat despre sferele cereşti şi un compendiu al Almagestei. Al-Bitrugi foloseşte teoria aristotelică a sferelor concentrice pentru a contrazice doctrina ptolemeică în lucrarea sa “Theoria Planetarum”. Traduse mai târziu şi în limba latină (la Toledo exista un grup de traducători între care s-a evidenţiat Michael Scotus, 1180 – 1235), aceste lucrări, chiar dacă nu sunt profund originale, au avut rolul de a stimula activitatea astronomilor timpului şi au avut un efect revoluţionar asupra gândirii ştiinţifice europene din perioada Evului Mediu şi a Renaşterii. Pe de altă parte, traducerile arabe din secolele VIII – XIII au salvat de la pieire multe opere antice, al căror text original s-a pierdut.

1.2. Contribuţii europene
Primele contribuţii originale ale gândirii astronomice şi cosmologiei europene le-au avut Robert Grosseteste şi Roger Bacon. În lucrarea sa “De generatione stellarum”, Robert Grosseteste susţine, în opoziţie cu Aristotel, că aştrii sunt compuşi din aceleaşi elemente fundamentale ca şi Pământul: pământ, aer, apă şi foc, iar în lucrarea “De cometis et causis ipsarum” formulează pentru prima dată o interesantă teorie despre comete: cometa este un “foc sublimat” atras de aştri cu o forţă asemănătoare celei magnetice. Teoria influenţei aştrilor asupra mareelor este expusă în lucrarea “De impressionibus aeris” iar în lucrarea “De luce” susţine că lumina este la originea materiei şi că prin rarefiere sau condensare a dat naştere sferelor cereşti şi celor patru sfere ale elementelor naturii. Robert Grosseteste a stabilit principiul inducţiei şi deducţiei cu aceeaşi claritate ca şi Newton.
Roger Bacon, 1214 – 1280, considerat pionierul metodei experimentale şi a ştiinţei moderne în Occident, foloseşte observaţiile şi datele învăţatului arab al-Farghani afirmând că Pământul este de 18 ori mai mic decât cea mai mică stea fixă şi evidenţiază erorile ştiinţifice prezente în Biblie pe baza Almagestei lui Ptolemeu.
În secolul XIV, cei mai reprezentativi astronomi au fost fizicianul Jean Buridan, rectorul Universităţii din Paris, Levi ben Gerson (numit şi Leon Ebreul, 1288 – 1344) şi teologul Nicolas Oresme (1323 – 1382). Jean Buridan a criticat doctrina referitoare la “inteligenţele îngereşti”, opunându-i propria teorie despre impetus: în momentul creaţiei Dumnezeu a imprimat diferitelor corpuri cereşti un impuls (impetus), un elan imanent corpurilor cereşti, datorită căruia acestea se mişcă la infinit, fără a se ciocni şi fără a întâmpina vreo rezistenţă, prin urmare fără a avea nevoie de inteligenţa îngerească.
Leon Ebreul a inventat arbalestrila (sau “bastonul lui Iacob”), un instrument folosit de el pentru măsurarea înălţimii soarelui şi a aştrilor. Adaptând acest instrument la camera obscură (folosită prima dată de fizicianul arab Ibn al-Haytham (în latină, Alhazen, 965 – 1039), Leon Ebreul a determinat diametrul aparent al Soarelui şi al Lunii. “Bastonul lui Iacob” a fost folosit mai târziu pentru măsurarea distanţelor unghiulare dintre două stele sau ca instrument de navigaţie, observând înălţimea Soarelui la orizont.
Nicolas Oresme, traducător în limba franceză al operelor lui Aristotel, de la curtea regelui Carol V, este autorul celebrului “Tratat despre cer şi lume”, în care demonstrează matematic că raporturile dintre mişcările sferelor cereşti nu pot fi calculate. Oresme admite că teza lui Jean Buridan, referitoare la impulsul iniţial, impetus, este posibilă dar susţine că între mecanica corpurilor cereşti şi cea a corpurilor de pe Pământ este o deosebire substanţială. Oresme este cel dintâi în Evul Mediu care afirmă că Pământul are, pe lângă mişcarea efectuată în cadrul sistemului planetar, şi o mişcare giratorie în jurul axei sale, probabil sub influenţa sistemului semi-heliocentric al lui Heraclid din Pont (sec.IV î.e.n.). Argumentaţiile folosite de el sunt însă pur filozofice şi nu i-au convins pe astronomi care au continuat să-l urmeze, până în secolul XVII, pe Ptolemeu.
Tot în secolul XIV, Giovanni Dondi construieşte timp de 16 ani, folosind principiul orologiului, un planetariu, pentru a reproduce mişcările Soarelui, ale Lunii şi ale planetelor.
În secolul XV se dezvoltă mai puternic astronomia teoretică şi experimentală. Astronomii acestui secol renunţă la contribuţiile astronomilor arabi şi, pe baza propriilor observaţii, formulează noi teorii mult mai riguroase din punct de vedere ştiinţific. Nicolaus Cusanus, sau Nicolas Krebs, 1401 – 1464, a fost primul astronom din Evul Mediu care a afirmat că Universul este infinit. În lucrarea “De docta ignorantia”, Nicolaus Cusanus respinge poziţia de inferioritate pe care cosmologia tradiţională o acorda Pământului, afirmând că “Terra este o stea nobilă, care are o lumină, o căldură şi o influenţă proprii şi distincte de cele ale tuturor celorlalte stele”. Astronomii occidentali au fost aceia care au stabilit principiile metodei ştiinţifice, teoretice.

Astrologia reprezintă o deviere a astronomiei în direcţia superstiţiei care postulează că viaţa omului, caracterul şi destinul său sunt dependente de aştri. Originară din Babilonia, astrologia s-a dezvoltat în paralel cu astronomia, cu care s-a şi confundat uneori. Primul şi ultimul astronom grec care a fost şi astrolog, a fost Ptolemeu, care fundamentează astrologia ca “ştiinţă” în lucrarea sa “Tetrabiblos”. Această lucrare este folosită ca referinţă şi în zilelele noastre, fiind doar adaptată la progresul şi la descoperirile moderne. Succesul astrologiei se explică atât prin puterea superstiţiei specifică popoarelor primitive cât şi prin asocierea sa de către astronomii arabi, în secolele IX - XII, cu magia, alchimia şi medicina. În secolul XIV biserica a ars pe rug pe astrologul Cecco d’Ascoli pentru că a încercat să explice dogmele şi evenimentele biblice cu ajutorul fenomenelor cereşti. Apogeul succesului astrologiei a fost atins în secolul XVI când fiecare rege, prinţ şi papă avea astrologul său. Ea s-a menţinut până în zilele noastre chiar şi în ţări cu cultură străveche, precum Franţa şi Germania, datorită naivităţii credulilor.
Astrologia a împiedicat dezvoltarea astronomiei în Evul Mediu, tot aşa cum alchimia a întârziat dezvoltarea chimiei.

1.3. Renaşterea în astronomie
Sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul veacului al XVI-lea au fost vremuri minunate pentru cărturari, vremea marilor descoperiri geografice, a marilor giganţi ai renaşterii în artele plastice - Leonardo da Vinci şi Michelangelo Buonarotti, a marilor filozofi. În această efervescenţă culturală se dezvoltă şi ştiinţa astronomiei, după ce astronomul polonez Nicolaus Copernic (1473 – 1543) a fundamentat sistemul heliocentric (1543). Primul sâmbure al acestui concept revoluţionar a apărut în anii 1512 – 1513, în urma unui exerciţiu de gândire liberă, în lucrarea sa „Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus”, cunoscută mai ales sub titlul prescurtat „Commentariolus” („Micul comentariu”). După mulţi ani de studii şi reflecţii, Nicolaus Copernic publică în 1543 celebrul tratat “De revolutionibus orbium coelestium, libri VI” (“Despre revoluţia sferelor cereşti”) în care contrazice, cu argumente matematice de aceast dată, sistemul geocentric al lui Ptolemeu care supravieţuise timp de peste paisprezece secole. Copernic afirma, pentru prima dată după grecul Aristarh din Samos (310 – 230 î.e.n.) că Soarele şi nu Pământul se află în centrul orbitelor planetare. În momentul apariţiei teoriei heliocentrice şi în anii care au urmat, Biserica Catolică a criticat dur negarea rolului privilegiat al Pământului în Univers. Martin Luther, fondatorul Bisericii Luterane, declara: “acest nebun vrea să răstoarne întreaga ştiinţă a astronomiei, dar Sfânta Scriptură ne spune că Joshua a poruncit Soarelui să rămână nemişcat, şi nu Pământului.” Sistemul heliocentric imaginat de Copernic avea, faţă de sistemul geocentric al lui Ptolemeu, avantajul simplităţii, regularităţii şi al coerenţei, dar nu aducea dovezi bazate pe observaţii, fiind doar o teorie. Abia în secolul XVII, după inventarea lunetei de către Galileo Galilei, teoria heliocentrică a lui Copernic a fost definitiv şi unanim recunoscută.

evul mediu = evul gaylor