În luna mai a anului 1961, Jobn F. Kennedy, președintele SUA, și-a angajat țara să facă posibilă aterizarea unui om pe Lună înainte de sfârșitul deceniului. Acest plan ambițios a fost într-adevăr realizat în data de 20 iulie 1969.
În momentul în care președintele Kennedy a stabilit acest țel, el părea imposibil de atins. Era spațială se afla încă la început – Iuri Gagarin din URSS efectuase primul zbor în spațiu cu doar o lună în urmă, iar agenția spațială a Statelor Unite, NASA (Național Aeronautics and Spase Administration, Organizația Guvernamentală pentru Cercetări Spațiale), trimisese recent în spațiu un american, pe astronautul Alan Shepard. Dar a fi primul pe Lună era o chestiune de mândrie națională. Uniunea Sovietică întrecuse America cu prima lansare a unui satelit și primul om în spațiu și, în perioada cea mai sumbră a Războiului Rece, Kennedy voia să cucerească Luna pentru America. Decizia sa a declanșat o dezvoltare masivă a programului spațial al SUA. De fapt, multe invenții tehnologice s-au născut în urma cercetărilor ți dezvoltărilor din perioada „Ppoiectului Apollo”. Multe dintre acestea au contribuit la modelarea lumii moderne.
Firește, Luna a fost o țintă evidentă pentru sonde spațiale fără echipaj încă de la începutul erei spațiale, cînd Uniunea Sovietică a lansat Sputnik 1 în octombrie 1957. prima navă spațială care a ajuns cu adevărat pe Lună a fost nava Luna 2 a URSS, care a trimis la sol primele fotografii înainte de a se strivi de suprafața Lunii în 1959. în același an, Luna 3 a zburat prin spatele Lunii și a trimis la sol primele fotografii ale feței învizibile a acestui corp ceresc. URSS conducea evident în cursa spațială, dar, odată cu impulsul dat de Kennedy, SUA a reușit curînd să o ajungă din urmă.
În anul 1962, Ranger IV a devenit prima sondă americană care a atins Luna, dar oamenii de știință au fost dezamăgiți de faptul că ea nu a trimis la sol imaginile televizate așteptate. Totuși, în anii 1964-65, sondele americane Ranger VII, VIII și IX au furnizat oamenilor de știință peste 17.000 de imagini, inclusiv primele prim-planuri ale suprafeței selenare.Apoi, în anul 1966 , URSS a avut unnou succes notabil cînd Luna 9 a devenit prima sondă care a făcut o aterizare neproblematică pe Lună. O aterizare pe Lună era un țel politic la fel de important și pentru Uniunea Sovietică și, în timp ce America își dezvolta programul spațial țn public, URSS lucra la fel de harnică în secret. Toate aceste; sonde erau concepute pentru a aduna informații înainte de aterizări cu echipaj pe Lună. După sondele Ranger, NASA a trimis sondele Surveyor, care au efectuat aterizări neproblematice și au analizat rocile selenare. Au mai fost folosiși și sateliți Lunar Orbiters – prevăzuți cu camere speciale de înaltă rezoluție care topografiau peste 95 la sută din suprafața Lunii și detectau posibilele suprafețe de aterizare.
Misiunile selenare cu echipaj necesitau de asemenea și salturi mari în tehnologia zborurilor spațiale cu echipaj. Primii astronauți din anul 1961 aveau doar puțin control asupra navei, care urma traectorii simple, neefectuând nici măcar o simplă rotație completă. O dată cu trecerea timpului, programul sovietic Vostoc și misiunile Mercury ale NASA au devenit din ce în ce mai ambițioase. Apoi NASA a trecut la o serie de lansări de nave cu două persaoane, misiunule Gemini, cumperioade din ce în ce mai lungi petrecute pe orbită, și tot mai mult control asupra navei deținut de astronauți de la bordul său – misiunile selenare Apollo necesitau un echipaj de trei persoane, care să petreacă peste trei săptămâni în spațiu si să opereze schimbări de traseu în momentele calculate cu exactitate. Datopită faptului că modulele spațiale erau mici, totul trebuia să fie miniaturizat, inclusiv calculatoarele sofistificate care, până în acea vreme, fuseseră aparate uriașe de mărimea unei camere.
O misiune cu echipaj pe Lună necesită de asemenea rachete mult mai puternice decât cele construite vreodată înainte – pentru lansarea unei capsule Gemini pe o orbită joasă, la cîteva sute de kilometri deasupra Pămîntului, și încă în zona de acțiune a forței gravitaționale, necesita mult mai puțină energie decât trimiterea unui vehicul Apollo la peste 300.000 km pînă la Lună. NASA a modificat designul și scara vehiculului său de lansare eficient, Saturn I, creând marele Saturn V.
După ani întregi de dezvoltare, programul Apollo a fost în final pregătit sâ fie demarat la începutul anului 1967, odată cu lansarea lui ApolloI pe un vehicul de lansare modificat Saturnmarat la începutul anului 1967, odată cu lansarea lui Apollo I pe un vehicul de lansare modificat Saturn IB (Saturn V se află încă in stadiu de dezvoltare). Totuși acesta a fost momentul în care a avul loc dezastrul. În timpul unei simulări de lansare de rutină, a izbucnit un foc în modulul de comandă Apollo, răspândindu-se rapid în atmosfera de oxigen pur. Etanșați în modul în condiții de lansare, cei trei astronauți aflați la bord – Gus Grissom, Ed White și Roger Chaffee – nu au avut nici o șansă și au murit asfixiați. Anceta care a urmat și modificările extensive ale construcției modulului Apollo însuși au amânat programul cu mai mult de un an. URSS preluase conducerea în cursa pentru Lună, dar și programul lor a sfîrșit într-un dezastru în luna aprilie a anului 1967. Omisiune plenificată ce implica cuplarea pe orbită a două nave spațiale s-s înceiat cu un dezastru și cu moartea cosmonautului Vladimir Komarov. El a murit când modulul său Soyuz I a reîntrat în atmosferă.
Programuil Apollo cu echipaj a fost reluat, cu un model de comandă complet reconstruit și vexicule de lansare mai puternice, în luna octombrie a anului 1968 Apollo 7 a fost lansat pentru a efectua o misiune „de acomodare” de intrare pe orbită în jurul Pământului. Dar chiar și înaintea lansăruii lui Apollo 7, NASA își pregătea următorul zbor spațial de cucces, alimentată de zvonuri ce spuneau că URSS se pregătea să trimită o misiune cu echipaj pentru a înconjura Luna.
Din fericire pentru NASSA, lansarea sovietică nu a avut loc, și în luna decembrie a anului 1968 SUA a avut cel mai mare succes de pînă în acel moment, cînd astronauții de pe Apollo 8, Frank Borman, James Lovell și Wiliam Anders, nu numai că au ajuns la Lună, dar au efectuat și zece rotiri în jurul ei înainte de a se întoarce în siguranță pe Pământ (o misiune mult mai delicată decît simpla trecere în zbor pe lîngă Lună pe care o plănuise URSS). În timpul celor 20 de ore petrecute pe orbită, la aproximativ 110 km deasupra suprafeței Lunii, astronauții au testat sistemele de navigație și de comunicașii care urmau să fie folosite cînd se va încerca o aterizare pe Lună. Cu două luni mai tîrziu, Apollo 9 a fost trimis pe orbită în jurul Pămîntului pentru a se testa tipul de modul care urma să ducă primii oameni pe suprafața Lunii. Modulul selenar a fost separat de modulul de comandă timp de peste șase ore, și apoi readus și suplat cu succes. Astronauții s-au întors în siguranță pe Pămănt în data de 13 martie 1969.
După ceva mai mult de două luni, echipajul de pe Apollo 10 a efectuat și alte teste pe modulul selenar – de data aceasta aflîndu-se pe orbită în jurul lunii. Astronauții Thomas Stafford ți Eugene German au coborît modulul la sub 15 km de la suprafața Lunii, în timp ce John Young a rămas în modulul de comandă. Cuccesul acestei misiuni a demonstrat că NASA era acum pregătită să încerce o misiune care, dacă totul mergea conform planului, făcea posibilă coborărea primului om pe suprafața Lunii.
În dimineața de 16 iulie a anului 1969, o rachetă Saturn V cu trei faze s-a ridicat de la locul său de lansare aflat la Cape Canaveral, în florida. În vîrful rachetei imense se afla nava spațială Apollo 11, transportîndu-i pe astronauții Neil Armstrong, Edwin Buzz Aldrin și Michael Collins. Lungimea rachetei împreună cu nava spațială era de 111 metri, iar greutatea totală la decolare a fost de aproape 3.000 de tone. Motoarele puternice din prima treaptă a rachetei au ars aproximativ 15 tone de combustibil și oxigen lichid în fiecare secundă, împingînd racheta cu o viteză de 10.000 km.h. la aproximativ 65 km deasupra Pămîntului în doar două minute și jumătate. Apoi prima treaptă a fost desprinsă de navă ți s-a aprins a doua treată a rachetei. La nouă minute după decolare, aceasta îșî îndeplinise sarcina de a duce nava spațială la o înălțime de 185 km și o viteză de 25.000 km.h. În acest punct, a doua treaptă s-a desprins și a intrat în acțiune a treia preapră a rachetei.
În numai trei minute viteza navei spațiale a fost ridicată la puțin peste 28.000 km.h., ceea ce a fost suficient pentru a o păstra pe o orbită aproape circulară „de parcare” în jurul Pămîntului. O dată cu terminarea acțiunii celei de-a treia trepte a motorului rachetei, astronauții au efectuat verificări de rutină pe nava spațială, căutînd orice semne de avariere, și apoi s-au pregătit pentru călătoria de trei zile, de 384.000 km, sspre Lună.
A fost nevoe de o ardere de cinci minute și jumătate a celei de-a treia trepte a rachetei pentru a arunca nava spațială afară de pe orbita Pămîntului, pe calea sa spre Lună cu o viteză inițială de peste 39.000 km.h. Apoi a urmat sarcina de pregătire a celor trei module care alcătuiau nava spațială Apollo 11 pentru intrarea pe o orbită în jurul Lunii.. Aceste unități se numeau modulul de comandă, de serviciu și selenar.
Modulul de comandă de formă conică a fost centrul de control și spațiul de locuit al navei spațiale. Atașat la baza modulului de comandă se găsea modulul de serviciu cilindric, adăpostind un motor de rachetă și diferite subsisteme energetice și de control. Iar lîngă treapta rămasă a rachetei Saturn se găsea modulul selenar, în care astronauții urmau să își facă în cele din urmă cobopîrea pe suprafața Lunii.
Întîi, modulul de serviciu și cel de comandă au fost separate de racheta Saturn. Apoi ele au fost întoarse și cuplate la modulul selenar.Modulul de comandă și modulul selenar erau acum legate la vîrf. Apoi, modulele Apollo 11 s-au desprins de treapta a treia a rachetei Saturn, care își efectuase sarcina pînă în acel moment. Corecturile necesare acupra traseului navei spațiale în timpul călătoriei se efectuau prin acționarea unor motoare mici de rachetă. Dar motorul principal nu acționa, astfel încît nava spațială a fost treptat încetinită de forța de atracție gravitațională a Pămîntului. Pînă în momentul în care Apollo 11 se afla la 48.000 km de Lună, viteza sa era puțin peste 3.000 km.h. ,dar apoi forța de atracție gravit ațională a Lunii a avut mai multă influență, și nava spațială a început să capete viteză din nou. Pentru a pătrunde pe o orbită de parcare în jurul Lunii, racheta principală a modulului de serviciu (care acum era orientat spre înainte) a fost pornită. Aceasta a încetinut apoi nava spațială la viteza necesară.
Prin ferestrele modulului de comandă, astronauții de pe Apollo 11 puteu să privească în jos la suprafața Lunii de la o înălțime de 100 km, concentrîndu-se îndeosebi asupra suprafeței de aterizare proruse aflate în Marea Liniștii – una dintre câmpiile de depresiunii ale lunii, numită cu secole în urmă, când oamenii de știință încă mai credeau că pe Lună ar exista apă. În ziua următoare, Armstrong și Aldrin s-au strecurat printr-o trapă în modulul selenar, poreclit Eagle (vultur). Collins a rămas în modulul de comandă în tămp ce modulul selenar și a efectuat aterizarea pe suprafață, folosindu-și racheta de aterizare pentru a-și reduce viteza și a-și controla direcția. Pînă în acest moment, oamenii din roată lumea urmăreau la televizor această misiune și audiența a crescut la mai multe sute de milioane cînd astronauții și-au ales o zonă netedă pentru aterizare, au plutit timp de un minut deasupra ei și apoi au căzut pe suprafața prăfuită a Lunii de la o înălțime de 1,5 metri. Armstrong a transmis prin radio la centrul de control de pe pămînt „Aici baza Mării Liniștii. Eagle a aterizat.” Era ora 8.18 ora PM ora Greenwich, în data de 20 iulie 1969.
Punctul culminant al misiunii a urmat atunci când Neil Armstrong a coborât scara pe suprafața lunii. Punîndu-și piciorul pe solul de culoare gri încis, a declarat „E un pas mic pentru om, un salt mare pentru umanitate”.
Edwin Aldrin l-a urmat pe Armstrong pe suprafața Lunii și cei doi astronauți s-au mișcat cu ușurință în condițiile de forță gravitațională redusă, în ciuda faptului că purtau costume spațiale masive. Prima lor sarcină era de a pune o placă comemorativă și a ficsa un steag american. Datorită faptului că Luna nu are atmosferă și astfel nici vînt, s-a folosit o susținere pentru a se preveni căderea steagului.
Această ocazie a oferit nu eveniment media cu adevărat mondial, telespectatorii urmărind cu interes fotografiile realizate cu un mic aparat de fotografiat de pe modulul selenar.
Cei doi astronauți au început diferite experimente științifice și au colectat peste 20 kg de roci înainte de a se urca din nou în modulul selenar. A urmat apoi unul dintre cele mai critice momente ale întregii misiuni – decolarea de pe Lună. Dacă motorul modulului selenar ar fi cedat, oamenii ar fi rămas pe Lună fără vreo speranță de salvare. Motorul a funcționat perfect, la fel ca și în toate misiunile Apollo viittoare.
Pentru ridicarea de pe suprafața Lunii, structura folosită pentru coborîre a fost detașată pentru a fi folosită ca platformă de lansare, care urma să fie lăsată pe Lună. Pornirea rachetii de urcare de urcare a modulului a ridicat astronauții pe o orbită joasă. Iar cînd se aflau în poziția potrivită față de modulul de comandă, un alt impuls a motorului i-a ridicat pe aceeași orbită. Apoi Michael Collins a manivrat modulul de comandă, urcîndu-l la modulul selinar pentru cuplare. Cînd această operațiune a fost încheiată, trapa dintre cele două module a fost deschisă și cei doi care au fost pe Lună s-au alăturat colegului lor astronaut din modulul de comandă. Ei au luat cu ei mostrele de rocă selinară pe care le colectaseră și diferite piese din echipament care trebuiau readuse pe Pămînt. Apoi ei au deconectat modulul selenar și au pornit racheta modulului de serviciu petru a scoate modulele de comandă și de serviciu din orbita selenară pe un traseu ce conducea înapoi spre Pămînt. Înainte de a pătrunde din nou în atmosfera Pămîntului astronauții au abandonat modulul de serviciu. Apoi ei au întors modulul de comandă pentru a fi încetenit de forța de frecare dintre atmosferă și capătul său turtit. La o înălțime de puțin peste 7 km, parașute mici numite ancore plutitoare au fost deschise pentru a controla coborîrea; principalele parașute au fost deschise la înălțimea de aproximativ de 3 km de la suprafață. Curînd după aceea, modulul de comandă a căzut în siguranță în Oceanul Pacific, iar membrii echipajului au fost recuperați pentru a fi întîmpinați asemenea unor eroi. Ei s-au întors în după amiaza zilei de 24 iulie, întreaga misiune durînd opt zile. Președintele Nixon a numit această perioadă „cea mai măreață săptămînă de la facerea lumii pînă acum”.
Seria Apollo a misiunelor selenare s-a încheiat în luna decembrie a anului 1972. Pînă în acel moment un număr total de 12 astronauți umplaseră pe suprafața Lunii și unii chiar au condus mașini pe ea. Cu fiecare aterizare, astronauții petreceau un timp mai îndelungat pe Lună. A doua aterizare cu echipaj a fost efectuată de echipajul navei Apollo 12 în luna noiembrie a anului 1969. Ei au aterizat în Oceanul Furtunilor aproape de locul în care aterizase Surveyor 3 fără echipaj în anul 1967. astronauții Charles Conrad și Alan Bean au dus unele părți ale acestei sonde acum perimate pe Pămînt pentru ca
Vin Iun 06, 2008 11:47 am
