pilde si povestiri crestine

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:
-
Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei
Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh
sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu
cealaltă?

- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi
lucruri mai presus de gândi¬rea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu
este atât de greu de priceput. Să pri¬vim, de exemplu, soarele! Să
zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl.
Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, lisus
Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate.
Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem
că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu
sufletele îngheţate de răutate.

Vezi tu, fiul meu, soarele cu
lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate
acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi
în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi
Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.
Omul, ca şi toate
celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea sa
infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile
sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri
păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că
toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile.

Omul credincios ştie însă, că nu mintea şi nici pute¬rea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.
\"Nădejdea
mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu este Duhul
Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! \" (Sfântul Ioanichie)

2. Cele patru piersici

O
dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat
dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la
câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei
de cuvi¬inţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în
tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
-
Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am
luat, apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi
nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

-
Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun
gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica
ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...
- Şi apoi?

- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
-
Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un
om lacom că \"lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă\".
Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - 1-a întrebat ţăranul şi pe
cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
-
Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate
sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.

- Cum, şi tu ai vândut-o?
-
Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e
bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit
din suflet.