Sfanta Teodora

Risipindu-se schitul de către turci, Teodora s-a
făcut pustnică în Munţii Buzăului. Apoi, retrăgându-se în ţinutul
Neamţ, a sihăstrit singură ca la 30 de ani într-o peşteră din Munţii
Sihlei, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Deci, bineplăcând lui
Dumnezeu, s-a mutat din viaţa aceasta în primele decenii ale secolului
XVIII şi a fost îngropată în peşteră.
În primele decenii ale
secolului XIX, moaştele Cuvioasei Teodora de la Sihla au fost luate de
familia boierilor Sturza, ctitori ai acestui schit, şi duse la biserica
zidită de ei în satul Miclăuşeni-Iaşi. Iar în anul 1856 au fost date
Mănăstirii Pecersca din Kiev, unde se află şi astăzi, în schimbul mai
multor rânduri de veşminte de fir.

Fapte şi cuvinte de folos

1.Acest
fericit vlăstar al monahismului românesc a fost din pruncie ales şi
sădit în casa lui Dumnezeu. Căci, fiind însoţită cu bărbat, fericita
Teodora nu a găsit odihnă sufletului ei până nu s-a făcut mireasă lui
Hristos. Astfel, neavând ea copii, a părăsit cele trecătoare şi a
îmbrăcat haina pocăinţei în Schitul Vărzăreşti din ţinutul Buzău.

2.Aici
a sporit atât de mult fericita Teodora, în tăcere, în rugăciune şi
ascultare, că în puţini ani a ajuns la măsura celor bătrâni,
învrednicindu-se a se ruga din inimă şi a cunoaşte mulţimea ispitelor
vrăjmaşului. Pentru aceea, toate maicile o iubeau şi se foloseau de
smerenia, de ne voinţa şi de râvna ei.

3.Năvălind turcii pe
Valea Buzăului şi arzând schitul lor, Cuvioasa Teodora s-a ascuns în
munţi cu maica ei duhovnicească, schimonahia Paisia. Acolo s-au nevoit
în post şi priveghere câţiva ani, răbdând bărbăteşte foamea, frigul şi
alte negrăite ispite de la diavoli. Căci, întrarmându-se fericita cu
rugăciunea cea de foc a inimii, pe toate le răbda şi se împărtăşea de
mângâierile cele de taină ale Duhului Sfânt.

4.Răposând în
munte maica ei duhovnicească, prin anii 1670-1675, Cuvioasa Teodora a
fost călăuzită de Dumnezeu către Munţii Neamţ, în patria ei. Aici,
închinându-se la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din
Mănăstirea Neamţ, a fost trimisă pentru sfat la egumenul Schitului
Sihăstria, ieroschimonahul Varsanufie. Acesta, înţelegând că doreşte
viaţă pustnicească şi cunoscând cu duhul virtutea ei, a împărtăşit-o cu
Trupul şi Sângele lui Hristos.
Apoi, dându-i călăuză pe duhovnicul Pavel, i-a spus:
-
Du-te la pustie pentru un an de zile, în pădurile din Munţii Sihlei. De
vei putea suferi, cu darul lui Hristos, greutatea şi ispitele cele
cumplite ale pustiei, rămâi acolo până la moarte. Iar de nu vei putea
răbda, retrage-te la o mănăstire de călugăriţe şi-ţi lucrează în
smerenie mântuirea sufletului tău.

5. Căutând Cuviosul Pavel o
chilie pustnicească părăsită pentru fericita Teodora şi negăsind, a
întâlnit un sihastru bătrân, ce se nevoia sub stâncile Sihlei. Acesta,
fiind văzător cu duhul, a zis:
- Nevoieşte-te, maică Teodora, în
chilia mea, căci eu mă duc în alt bordei pustnicesc. Deci, aşezând
ieroschimonahul Pavel pe Cuvioasa Teodora în Munţii Sihlei şi
binecuvântând-o, s-a întors din nou la schit.

6.În această
chilie pustnicească s-a nevoit Sfânta Teodora aproape 30 de ani,
slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi biruind prin răbdare, rugăciune şi
smerenie toate cursele vrăjmaşului. Căci, fiind întărită cu putere de
sus, n-a mai coborât din munte, nici ajutor omenesc de la nimeni n-a
mai primit. Numai singur fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca uneori la
chilia ei cu Preacuratele Taine şi cele de nevoie vieţii pământeşti.
În
această îngerească ne voinţă atât de mult a sporit cuvioasa, încât
făcea priveghere de toată noaptea cu mâinile înălţate la cer, până se
revărsau zorile şi se lumina la faţă cu lumină de sus, apoi se odihnea
două ore şi iar începea. Hrană primea numai după două zile, puţini
pesmeţi cu ierburi de pădure, ferigă şi măcriş, numit „Măcrişul Sfintei
Teodora\".
Iar apă aduna din ploi, într-o scobitură deasupra unei
stânci, numită până azi „Fântâna Sfintei Teodora\". Şi, adevărată
minune, că apa din stâncă nu seca niciodată. Mai târziu, răposând
Cuviosul Pavel, fericita Teodora a rămas numai în grija lui Dumnezeu.

7.
Odată, năvălind turcii asupra satelor şi mănăstirilor din ţinutul
Neamţ, s-au umplut codrii de săteni şi de călugări. Atunci au ajuns
câteva călugăriţe şi la chilia Cuvioasei Teodora. Deci, le-a zis
fericita:
- Rămâneţi voi în chilia mea, căci eu am alt loc de
adăpost. Din ceasul acela s-a dus într-o peşteră mică din apropiere şi
acolo se nevoia singură, neştiută de nimeni, iar noaptea se odihnea
puţin pe lespedea de piatră care se vede până astăzi în fundul peşterii.