Amintiri din copilarie [vol complet]

Amintiri din copilarie
de Ion Creanga

“Amintiri
din copilarie” reprezinta opera de maturitate artistica a lui Creanga,
dovedind un scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat si cu o
exceptionala capacitate de fixare a unui univers uman necunoscut pana
atunci in literatura romana.
Cartea este un “roman” al varstei
inocente si al formarii, al modelarii umane. Proiectata in spatiul unui
sat moldovenesc de munte de la mijlocul secolului trecut, copilaria nu
reflecta numai dominantele varstei, ci si specificul mediului ambiant.
De aceea, “Amintiri din copilarie” este si o evocare a satului
traditional, un tablou fidel al unei lumi traind in spiritul
obiceiurilor fixate printr-o existenta multimilenara.
Principala
grija a autorului este insa evocarea varstei de aur pentru ca, daca
prin amanunte Nica este propria sa ipostaza, asa cum i-o pastreaza
amintirea, tipologic vorbind, eroul sau este “copilul universal” (G.
Calinescu): “asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost
toti copiii de cand lumea asta si pamantul”.
Izvoarele de inspiratie
sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva indepartata a
maturitatii, fiind dominata de un impuls afectiv greu de stapanit:
nostalgia.
Constructia textuala nu urmeaza rigorile compozitiei
clasice. In cele patru parti, scriitorul nu urmareste o ordine
cronologica a desfasurarii faptelor, ci selectarea acelor momente ce
constituie puncte de referinta in formarea eroului.
Partea I se
deschide cu evocarea scolii, ridicata prin stradania parintelui, unde
s-a adunat o multime de baieti si fete, printre care si Nica. Dar
copiii nu inteleg rostul invataturii, asa ca primesc in dar pe “Calul
Balan” si “Sfantul Nicolai” pentru a-i indemna in acest sens. Nica va
raspunde numai la staruintele mamei si ale bunicului David Creanga.
Rupt
de vatra satului, Nica pleaca impreuna cu bunicul sau la scoala din
Brosteni. Aici, eroul va avea parte de o serie de peripetii: caderea in
Ozana, sederea in gazda la Irinuca, umplerea de raie capreasca, fuga cu
pluta pe Bistrita.

Inceputul partii a II-a sta sub semnul
lirismului nostalgic, evocarea indreptandu-se asupra casei parintesti.
Apare chipul mamei, odata cu intamplarile din copilarie: uratul de Anul
Nou, pupaza din tei, la scaldat, etc.
Rememorarile intereseaza in
masura in care au contribuit la formarea lui Nica, ca om, dandu-i o
imagine asupra lumii, imbogatindu-i universul cunoasterii.

Dialogul
cu propriul cuget (din debutul partii a III-a) este o modalitate de
disimulare a intentiilor unui artist genial, constient de valoarea
propriei creatii.
In acest capitol, eroul devenit adolescent este
infatisat urmandu-si in continuare drumul, ca elev la scoala domneasca
din Targul Neamtului, apoi la scoala de catiheti din Falticeni.
Scriitorul urmareste procesul formarii adolescentului Nica in
raporturile lui cu viata sociala, cu conditiile in care tinerii urmau
scoala.

In capitolul al IV-lea, memoria afectiva a eului narator
reface drama adolescentului care, in toamna lui 1855, paraseste satul
pentru a urma seminarul de la Socola. Aceasta despartire reprezinta
dezradacinarea din universul Humulestilor, iesirea din taramul
miraculos al copilariei. Lumea in care patrunde eroul este inferioara
celei din care tocmai a iesit, iar Nica se simte aici lipsit de aparare
in fata vietii si a timpului ireversibil.

Numarul personajelor
ce apar in “Amintiri din copilarie” este relativ mare, fara ca
portretul care l-i se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape
toate sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune
ori limbaj. Creanga reuseste sa le schiteze o individualitate prin
tehnica detaliului, care ii permite sa nuanteze caracterele.
Multe
personaje se retin prin lapidarele si expresivele caracterizari pe care
le face autorul: Smarandita e o “zgatie de fata”, badita Vasile -
“harnic si rusinos ca o fata mare” etc. Altele seamana cu eroii din
basme: Mogorogea e certaret ca Gerila, Nica Oslobanu pare o varianta a
lui Chirica din povestea “Stan Patitul”.
Mai bine conturate sunt
portretele parintilor: Stefan a Petrii e barbat harnic si gospodar, dar
dispretuieste invatatura. Ca fire e moale, dar Creanga il lauda pentru
placerea de a se juca cu cei mici si pentru munca depusa pentru a-si
intretine familia.
Smaranda este fiica de vornic si avand frati cu
invatatura se socoteste superioara sotului ei ca putere de intelegere a
lucrurilor. Tipologic, ea se inscrie in portretul clasic al mamei, ca o
fiinta autoritara, dar si cu tact pedagogic, manuind cu abilitate
rasplata si pedeapsa. Absenta portretului fizic concentreaza atentia
spre cel caracteriologic. Creanga o evoca mai intai ca pe o fiinta cu
daruri fantastice: “cu adevarat ca stia a face multe si mari minunatii:
alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina
in alte parti, infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii” etc.
Apoi este vazuta prin modul in care isi manifesta grija fata de casa si
de destinul copiilor. Smaranda este o fire mai aspra, cu vointa
neclintita, care isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu un
devotament nemarginit.
Insa, dincolo de toate celelalte portrete,
Nica este personajul constitutiv al textului, si in jurul sau sunt
reunite toate semnificatiile. Ca structura a unei existente, Nica se
contureaza de la indeterminare la autodeterminare.
Urmarind evolutia
scolara a lui Nica, scriitorul surprinde cu luciditate procesul
anevoios al devenirii sale intelectuale. Eroul este: “slavit de lenes”,
“un pierde vara” impins spre invatatura de mama si bunicul sau.
Ipostazele devenirii releva fatetele personalitatii sale, nu lipsita de
contradictii. “Om din doi oameni”, framantat din “huma din Humulesti”,
si inzestrat cu har, apartine si spiritului inalt si lutului din care
se trage.
Nica se defineste si in relatia cu celelalte personaje ale operei menite sa infatiseze varietatea firii umane.
Din
punct de vedere al artei narative, Creanga este un povestitor
desavarsit, impresionand prin modul in care “spune”. In aceasta
privinta, el se afla intre Ion Neculce si Mihail Sadoveanu, toti trei
alcatuind in literatura romana o serie usor de recunoscut prin
elementele comune ale artei lor narative. Principala trasatura a operei
lui Creanga este tendinta scenica, tehnica orala a spunerii. El scrie
ca si cum ar trebui sa-si interpreteze textul, placandu-i sa imite, sa
parodieze, sa exagereze, sa gesticuleze, sa treaca de la monolog la
dialog, sa intre in pielea fiecarui personaj. In nici o imprejurare
nu-si uita insa interlocutorii imaginari, carora li se adreseaza
direct: “Si dupa cum am cinstea sa va spun” sau “va puteti imagina
(…)”, “Insa ce ma priveste? Mai bine sa ne cautam de ale noastre”.
O alta trasatura a operei “Amintiri din copilarie” este dinamismul anecdotic, uluitoarea
navala
a intamplarilor, rapiditatea cu care se deruleaza ispravile. Nu
intotdeauna intre ele exista legaturi de fond, drept pentru care
naratorul gaseste formula de trecere, de marcare a schimbarii, cum ar
fi: “D-apoi cu smantanitul oalelor, ce calamandros a fost”, pastrand
astfel coerenta si unitatea episoadelor.
Adevarata forta a lui
Creanga se manifesta cand incepe sa nareze. Atunci, exprimarea este
vie, autentica, fraza, bogata in verbe, devine puternic evocatoare, iar
intamplarile si oamenii prind viata.
Creanga isi pastreaza in
“Amintiri din copilarie”, ca si in povesti, placerea de a glumi.
Scriitorul provoaca rasul permanent (cu rare momente de seriozitate
nostalgica), privind totul dintr-o perspectiva care amuza, exagerand,
zeflemizand, autoironizandu-se.
Umorul lui Creanga se vadeste mai
ales in exprimarea poznasa, mucalita, intr-o siretenie a frazei, in
care cazi ca intr-o capcana. Alteori cuvintele capata forme neasteptate
sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiospec
ciubotarul il intampina pe Nica strigand: “He, he! bine ai venit,
nepurcele!”, boala de care sufera eroul este o “cinstita de holera”,
iar in postura de elev acelasi erou este “slavit de lenes”.
Rasul
este starnit si de prezenta termenilor familiari, a caror menire este
sa ingroase, sa exagereze, sa caricaturizeze: fetele sunt “dracoase”,
iar baietii “mangositi”, “prostalai”, “ghiavoli”, “hojmalai” etc.
Voia
buna este intretinuta si de placerea autorului de a presara naratiunea
cu zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se
caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se face o aluzie
ironica sau, pur si simplu, se provoaca rasul (“Tot patitu-i priceput”,
“Ursul nu joaca de buna voie” etc).
Acelasi umor este starnit si
prin caracterizare ironica (fata Irinucai era “balcaza si lalaie de-ti
era frica sa innoptezi cu dansa in casa”), prin nume sau porecle
amuzante (Traznea, Gatlan, Chiorpec), prin autopersiflare (Nica era
“slavit de lenes”) sau prin prezentarea unor oameni si scene care
starnesc hazul.
Arta lui Cranga nu se opreste insa aici. Limbajul
sau il face inconfundabil, prin termenii specifici folositi, prin modul
exprimarii si prin oralitatea stilului.
Cuvintele cele mai numeroase
din “Amintiri din copilarie” sunt de origine populara, unele au aspect
fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet
neologismele.
Creanga nu povesteste rece, indiferent; el se implica,
participa sufleteste, apreciaza, solicita interlocutorii, si prin
aceasta atitudine limbajul primeste accente afective. Autorul isi
marcheaza participarea sufleteasca prin interjectii, exclamatii, dativ
etic, etc.
Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore,
expresivitatea limbii sale provine din comparatii si din prezenta altor
tropi: “plangea ca o mireasa”, “mi-i era a invata cum nu ii e cainelui
a linge sare”.
Desi scrise, frazele humulesteanului urmaresc sa
creeze impresia de spunere. Semnul distinct al oralitatii este, mai
intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si verbelor
imitative (“troscpleosc”, “a bancani”, “a bazai”, “huta” etc.) dar si
multimea zicerilor tipice, a expresiilor specifice limbii vorbite sau a
intrebarilor si exclamarilor. Alteori in text apar versuri populare sau
forme ritmate.
Orala e si sinteze frazei. Autorul lasa cuvintele sa
se insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde topica este
mai controlata.
Dar, in ciuda aparentelor, ne aflam in prezenta unui
limbaj artistic, a unui stil foarte original. Creanga nu copiaza limba
taraneasca, ci o recreaza si o toarna in tiparele unei rostiri
individuale, de unde provine si originalitatea.