Amintiri din Copilarie,de Mihai Eminescu-comentariu

Amintiri din copilărie

Umorul este o
formă a rîsului, o manifestare a bunei dispoziţii. La I. Creangă umorul
este alături de oralitate trăsătura dominantă a Amintirilor din
copilărie. Umorul la Creangă este unul sănătos, de origine populară.
Principalele categorii ale umorului sînt: umor de situaţie (izvorît din
fapte, situaţii, întîmplări: prinderea muştelor cu ceaslovul,
molipsirea de rîie de la caprele Irinucăi, aplicarea poştei la tălpi,
bătaia dintre Mogorogea şi Pavăl, întîmplarea de la scăldat, vînzarea
pupăzei etc); umor de caracter (izvorît din felul de a fi al unor
personaje: Mogorogea, moş Chiorpec, Trăsnea, popa Buligă - zis şi
Ciucălău etc); umor de limbaj (izvorît din folosirea de locuţiuni,
zicători şi proverbe, menite a provoca rîsul: "îs mai aproape dinţii
decît părinţii", "se ţine ca rîia de om", "au tunat şi i-au adunat",
"milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima"; ori expresii ca:
"va-i nevoie", "calea - valea", "bine - rău").
Sursele umorului le
reprezintă întîmplările hazlii, buna dispoziţie a autorului, (Nică face
haz de necaz), prezenţa glumei în mijlocul lucrurilor celor mai
serioase "Şi să nu credeţi că nu mi-am ţinut cuvîntul, de joi pînă mai
apoi, pentru că aşa am fost eu, răbdător şi statornic la vorbă de
feliul meu; şi nu mă laud, că lauda-i faţă; prin somn nu ceream de
mîncare; dacă mă sculam, nu mai aşteptam să-mi dea alţii; şi cînd era
de făcut ceva treabă, o cam săream de pe-acasă"; ironia "Moş Luca de
te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii aşa de greu, să-i
spui că aduci nişte drobi de sare de la ocnă şi las' dacă nu tear crede
fiecare"; autoironia "În sfîrşit, ce mai atîta vorbă pentru nimica
toată? Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un bot cu ochi, o bucată de
humă însufleţită din Humuleşti care nici frumos pînă la douăzeci de
ani, nici cuminte pînă la treizeci şi nici bogat pînă la patruzeci nu
m-am făcut. Dar şi sărac ca anul acesta, ca în anul trecut şi ca de
cînd sînt, niciodată n-am fost".
Limbajul Artistic este de o
frumuseţe şi originalitate inimitabilă. Farmecul incomparabil al
stilului lui I. Creangă vine din frumuseţea limbii neamului românesc.
Mijloacele lingvistice folosite dau impresia de oralitate prin
folosirea maximă a interjecţiilor onomatopeice (ha! ha! ei! tuşti!
zbîrr!) a expresiilor onomatopeice şi a verbelor imitative (haţ! a
horăi, a găbui).
Senzaţia de oralitate e provocată şi de mulţimea
expresiilor specifice limbii vorbite (vorba ceea, hăt bine, pace bună)
a zicerilor tipice (toate ca toate, de voie de nevoie) a întrebărilor
şi exclamaţiilor (ori mai ştii păcatul, grozav s-a spăriat, ce-i de
făcut?). Alteori în text apar versuri popurale sau fraze rituale: La
plăcinte înainte / Şi la război înapoi. Decît la oraş codaş ? Mai
bine-n satul tău fruntaş. Deosebită este şi folosirea cuvîntului "mai"
"ce mai de pomi s-au pus în ţintirim (mulţi). Alteori e folosit ca
abverb "mai rămîneţi cu sănătate". Caracterul de oralitate provine şi
din folosirea dativului etic:"si-am căzut în Ozană cît mi ţi-i
băietul"; sau folosirea unor expresii ori locuţiuni populare:
"încaltea", "ca mai ba", "a cu-i a cu".
Orală e şi sintaxa frazei.
Autorul lasă cuvintele să se înşire după o ordine a vorbirii şi nu a
scrisului, unde topica e mai controlată: "şi hărsita de mătuşa nu mă
slăbea din fugă nici în ruptul capului; cît pe ce să puie mîna pe
mine", "şi eu fuga, şi ea fuga, şi eu fuga, şi ea fuga, pînă ce dam
cînepa toată palancă la pămînt". De asemenea majoritatea frazelor se
leagă între ele prin conjucţia coordonatoare copulativă "şi" "Şi cînd
învăţam eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă. Şi citea la ceaslov,
la psaltire şi Alexandria mai bine decît mine, şi se bucura grozav cînd
vedea că mă trag la carte.
Comparaţiile sunt din limbajul popular:
"cum nu se dă scos ursul din bîrlog... aşa nu mă dam eu dus din
Humuleşti"; "doi cai ca nişte zmei".
Epitetele sunt adesea
regionalisme sau creaţii lexicale proprii: călugării o adunatură de
zamparagii "duglişi", "mîine, poimîine aveam să ne trezim nişte
babalîci gubaci", — dac-ar şti el ghilhănosul şi ticăitul, de unde am
pornit astă noapte".
Arta literară constă în "modul spunerii" în hazul povestirii. I. Creangă îmbină cu măiestrie modurile de expunere:
Naraţiunea sau relatarea în direct a naratorului, e însuşi firul
povestirii. Pe firul acestei povestiri se pot distinge momentele
subiectului mai ales în partea a IV.-a.
Descrierea apare în două
momente ale acţiunii, cînd evocă universul copilăriei şi cînd îşi
întoarce privirea înapoi, spre munţii Neamţului, din vîrful codrilor
Paşcalilor.
Dialogul ascunde conflictul, dezvăluie sufletul
personajelor, gîndurile, sentimentele, temperamentele, înviorează
acţiunea, o propulsează.
Monologul interior apare în noaptea
dinaintea plecării, în ceasul disperat al întoarcerii spre sine, a
Eului înfrînt: "zicînd în sine-mi cu amărăciune: ce necaz de capul
mieu".
G. Calinescu scria "Creangă este expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român".