Prototipul structural si functional al ecosistemelor naturale îl constituie padurea, fiindca nici o alta unitate de lucru din ecosfera (biosfera) nu întruneste, în aceeasi masura, toate elementele alcatuitoare într-o stare de maxima stabilitate, în pofida extremei complexitati si diversitati.
În interiorul padurii pot fi identificate diverse laturi ale complicatei arhitecturi pe care o înfatiseaza un ecosistem natural, fiindca padurea este, înainte de toate, o fiinta colectiva, cea mai grandioasa din câte exista, înviorata de viata proprie, închegata, la rându-i, din milioane de vitei individuale, cât se poate de diverse, care impresioneaza coplesitor si într-un fel unic spiritul omenesc.
Ecosistemul de padure (forestier) manifesta o tendinta de maximizare a stabilitatii prin optimizarea structurii biocenozei, cresterea complexitatii relatiilor biocenotice si a diversitatii genetice a populatiilor din cadrul fiecarei comunitati de viata, întarirea controlului exercitat de biocenoza asupra biotopului, sporirea eficientei ecologice a sistemului.
Legile generale de organizare si functionare a padurii sunt: existenta etajelor complex alcatuite, în care se asociaza plante si animale care se dezvolta sub influenta a numerosi factori – climatici, edafici, geomorfologici; rolul preponderent, sub aspect fizionomic si functional, al arborilor în viata padurii; existenta ansamblului integrat, unitar al plantelor, animalelor si conditiilor de viata ale padurii, în cadrul caruia au loc permanent interferente, influente reciproce.
Etajele de vegetatie, care formeaza adevarate subsisteme de viata interconditionate functional (straturi ecologice), sunt reprezentate de: arboret (etajul arborilor, al coronamentului), cu rol fundamental în transferul de substanta si energie, întrucât asigura intrarile energetice pentru întregului ecosistem; subarboretul si patura erbacee. La acestea se adauga litiera si solul, în care predomina componentele anorganice.
Totodata, existenta unor conditii ecologice particulare determina formarea a numeroase microcenoze (consortii). Hotarâtor în viata ecosistemului de padure este ecranul continuu si compact al frunzisului,constituit de coronamentele arborilor, care reprezinta o suprafata activa de reglare a unor factori de biotop – calitatea si intensitatea luminii, cuantumul caldurii si precipitatiilor, viteza si intensitatea vântului etc.
În planul opus, la nivelul solului, întrepatrunderea si etajarea accentuata a sistemelor de înradacinare a vegetatiei influenteaza disponibilitatea substantelor minerale si a apei. La nivelul României, în categoria padurilor se deosebesc mai multe grupe de ecosisteme. Dintre acestea, cele mai importante sunt padurile de molid, fag si stejar.
1 Padurea de molid
Se situeaza în etajul bioclimatic boreal, la altitudinea de 1 200-1 700m, coborând pâna la 700 m în depresiunile intracarpatice din Carpatii Orientali.
2 Padurea de fag
Apartine etajului nemoral, la 600-1 300 m, putând coborî sau urca în functie de topoclima (vai adânci – 100 m; versanti însoriti – 1 650m).
3 Padurea de stejar
Semnifica, în România, padurile formate din specii apartinând genului Quercus (paduri de cvercinee). Cea mai mare întindere o au padurile de gorun, urmate de cele de stejar si apoi cele de cer si gârnita,predominarea speciilor permitând delimitarea subzonelor mentionate. În aceeasi ordine cresc exigentele manifestate fata de temperatura si rezistenta la seceta.
4 Protectia terenurilor si a solurilor
Este o functie deosebit de importanta în regiunile cu relief framântat si în regiunile cu soluri nisipoase. De altfel, aici padurea joaca un rol hotarâtor si în însusi procesul de solificare, asigurând stabilitatea mecanica, bioacumularea, retinerea apei în profilul de sol. Actiunea moderatoare asupra scurgerilor superficiale reduce eroziunea solului, contribuind, în acelasi timp, la reducerea volumul de sedimente, respectiv la evitarea colmatarii albiilor sau lacurilor de acumulare.
Prevenirea colmatarii albiilor si bazinelor lacustre Padurea participa activ si la conservarea formelor de relief prin diminuarea eroziunii de suprafata si de adâncime, evitarea alunecarilor de teren, fixarea solurilor nisipoase si asanarea terenurilor cu umiditate în exces. Defrisare eroziune, procese torentiale, alunecari de teren.Absenta padurii releva importanta acestui efect moderator asupra agentilor fizici de modelare actuala a reliefului.
Defrisarea padurilor de pe coastele repezi din zonele colinare, pentru înfiintarea de islazuri comunale (Legea din 1920) a condus la suprafete întinse degradate prin eroziune si procese torentiale în Vrancea, Subcarpatii Sudici, Valea Ariesului, Valea Lotrului, Podisul Central Moldovenesc etc.
5 Protectia atmosferei si functiile climatice
Reprezinta un alt aspect al rolului jucat de padure în mentinerea echilibrului ecologic. Padurea reuneste pe o suprafata relativ restrânsa un volum important de biomasa vegetala (arbori, arbusti, plante erbacee) angajate în procesul fotosintezei. Astfel, ea asigura consumul de dioxid de carbon rezultat din „metabolismul” propriu, dar si din ecosistemele învecinate sau, mai nou, datorat poluarii, eliberând, în acelasi timp, oxigenul necesar la aceeasi scara.
Lun Iun 09, 2008 12:03 am
