Istoria romanilor 1

ROMÂNIA

INTRODUCERE
SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA ÎN DEVENIREA ISTORIEI ROMÂNILOR



Manualul
de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XI-a, elaborat în 1991 şi
editat un an mai târziu. Aşadar, după cunoaşterea preistoriei,
protoistoriei, antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre
modernizare a societăţii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, ne vom
ocupa de modernitatea precum şi de con¬temporaneitatea
devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la
intro¬ducerea manualului precedent, care cuprinde, între
altele, definirea cronologică a structurilor (epoci, perioade, etape)
corespunzătoare. Atragem atenţia însă că această „definire" are un
caracter orientativ; reprezintă o variantă - încă discu¬tabilă-
a periodizării istoriei românilor. De altfel, acelaşi lucru se întâmplă
şi în privinţa studierii istoriei românilor.
In introducerea de
faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care secolele al
XIX-lea şi al XX-lea le au în devenirea istorică a românilor.
începutul
secolului al XIX-lea coincide cu noi incursiuni ale trupelor otomane la
nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o lungă
ocupaţie militară ţaristă (1806-1812). Ea se încheia cu o nouă pierdere
teritorială. Pământul românesc dintre Nistru şi Prut este anexat
Imperiului Romanovilor.
în anul 1821, pentru „Dreptate" şi
„Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră¬cată de Tudor
Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său
naţional şi social este împlinit de cei care suferă privaţiunile
pricinuite de ocupaţia otomană în anii 1821-1822. Sunt reinstaurate
domniile pământene. Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie
militară ţaristă (1824-1834), în timpul căreia Rusia anexează Delta
Dunării şi Insula Şerpilor, demon¬strând, totodată, la
Săbăoani, unde sunt ucişi sute de săteni, ce înseamnă „protectoratul"
ei.
împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul
rusesc, care se adăugase exercitării suzeranităţii otomane, acţionează
revoluţionarii de la 1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13
septembrie 1848 constituie, în această privinţă, o eternă mărturie.
După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali, contra absolutismului
habsburgic şi obtuzităţii nemeşeşti, vor avea aceeaşi soartă
conaţionalii lor Ion Buteanu şi Petru Dobra, precum şi înţeleptul
teolog sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot
în numele unui ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit
poetul ungur Petofi Sândor. întru dreaptă judecată, să reţinem numărul
victimelor revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania, aşja cum este el
publicat de periodicul „Kronstădter Zeitung": 5411 români, 304
maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi.
Din toamna anului 1848
până în primăvara anului 1851, trupele otomane şi ţariste nu părăsesc
teritoriile de la est şi sud de Carpaţi. în interiorul arcului
carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist.
Ostile Rusiei revin în 1853-1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi
Ţara Românească. Din august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul
românesc este ocupat de

armatele Austriei. Exponenţii naţiunii
române - poeţii Vasile Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, scriitorii
Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul Eudoxiu Hurmuzaki
ori de marele industriaş şi bancher Gheorghe Simeon Şina - reuşesc ca,
printr-o amplă activitate diplomatică (Viena - 1855, Constantinopol şi
Paris 1856), să facă din propria cauză o problemă de însemnătate
europeană.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859,
amplă operă reformatoare din timpul domniei lui Alexandru loan Cuza şi
al guvernării lui Mihail Kogălniceanu, contribuie, în mod hotărâtor, la
edificarea României moderne. Forme de viaţă socială şi de cultură,
moştenite de secole, sunt transformate din temelii. Apar noi instituţii
administrative, artistice, bisericeşti, juridice, militare, politice,
de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.
Schimburi de atitudine şi de
mentalitate, explicabile în contextul continental complex şi
contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a
înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din
acelaşi an încheie practic „deceniul restructurării naţionale" şi îl
deschide pe cel care pregăteşte „epopeea Independenţei". Ţara este
înzestrată cu cel mai înalt for ştiinţific, Societatea Academică Română
(1867) cuprinzând membri din toate teritoriile locuite de români. Zece
ani mai târziu, guvernul condus de I.C. Brătianu îşi asumă răspunderea
confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9 Mai 1877.
George Şonţu, Nicolae Valter Mărăcineanu, Dimitrie Giurescu, Constantin
Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de
răniţi) plătesc „tributul de sânge" la Griviţa, Rahova, Smârdan. Prin
tratatele internaţionale (San Stefano şi Berlin, 1878), României
moderne îi sunt recunoscute deplina neatârnare ca stat şi suveranitatea
sa asupra Dobrogei, asupra teritoriului fostului sangeac al Tulcei,
asupra Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor.
Ulterior este proclamat
Regatul (1881). Legea fundamentală a ţării, modificată în 1879 şi 1884,
confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele două partide
(Naţional-Liberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa
guvernamentală după instaurarea regimului monarhiei
constituţional-parla-mentare, liberalismul şi
conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine politice.
Triumfă concepţiile privind protecţionismul economic şi încurajarea
industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai
Eminescudobândeşte durată infinită. Din ea se naşte curentul
naţionalist-democrat. Concomitent, din alte izvoare, fireşte, se
conturează ţărănismul, iar social-democraţia se pronunţă pentru
reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul
justiţiei sociale şi al solidarităţii naţionale.
Totodată, românii
din afara graniţelor statului naţional modern continuă lupta pentru
emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici -
„activismul" şi „pasivismul de protestare"- - ei adaugă noi forme de
acţiune. Acestea se desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale
românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi din celelalte
teritorii aflate, încă, sub dominaţie străină. Are loc mişcarea
memorandistă (1892-1894). în 1898, cu prilejul aniversării unei
jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în prim-plan
faptele şi ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (Blaj-Filaret).

a
Privit chiar strict cronologic, secolul al XIX-lea rămâne aşa cum îl
caracterizează i. Ghica: „cel mai mare şi mai luminos dintre toate"
veacurile istoriei milenare a românilor.
Prin evenimentele cruciale
de la 1821-1822 şi 1848-1849, din 1859, 1866 sau 1877-1878, acest veac
întruneşte, şi la români, trăsăturile afirmate de istoricul german
Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest punct de
vedere însă, în istoria noastră naţională, secolul amintit depăşeşte
cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.
Desigur,
pe plan universal, există şi alte definiri ale veacului al XIX-lea:
pentru spiritul său dominant, este denumit „secolul romantic"; din
punct de vedere psiho-social, frecvente sunt sintagmele „secolul
raselor" şi „secolul individualismului"; rar se vorbeşte despre
„secolul economiei politice"; cât priveşte infrastructura, este
folosită adesea expresia „secolul roţii".
SecolulXX. Aidoma veacului
care îl precede, ultimul secol din mileniul doi al erei noastre
cunoaşte, în lume, mai multe denumiri. între altele, este considerat
„secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca
ilustru reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la
începutul veacului. Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia
realizează primul zbor cu mijloace proprii de bord, înscriindu-se
definitiv în ceea ce avea să fie numit „secolul aviaţiei", mai ales
după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor
experimental al unui avion cu reacţie inventat de el.
între timp, în
ţară se înregistrează primul „semn de sânge" al veacului. Ţărani
răsculaţi la 1907 sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul
autorităţilor presate şi de un factor extrem de periculos (armatele
Austro-Ungariei ocupă poziţii de atac pe linia Carpaţilor, iar cele ale
Rusiei, la Prut). „Dumnezeu să-i ierte", scrie N. lorga în ziarul
„Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere din care rezultă
prezenţa eroică a fiilor satelor în Războiul pentru Reîntregirea
Naţională (1916-1919). Mobilizaţi de un guvern condus de Ion I.C.
Brătianu şi comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu,
peste 800 000 de ostaşi participă la cele trei campanii de pe frontul
românesc, 300 000 dintre ei jertfindu-şi viaţa pentru supremul ideal
naţional.
Marea Unire din 1918, sub sceptrul regelui Ferdinand, este
rodul unei generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel
Ciugureanu, profesorul de matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi
plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi ceilalţi deputaţi din Sfatul
Ţării de la Chişinău, care la 27 Martie (st.v.) voteaz Unirea
Basarabiei cu România; Mitropolitul Vladimir Repta, Dionisie Bejan,
Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la
Congresul Generai de la Cernăuţi, prin votul cărora Bucovina se uneşte
cu România la 15/18 noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de
Băseşti, profesorul de istorie şi publicistul Vasile Goldiş, /uliu
Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care, Prin opţiunea
plebiscitară de la Alba-lulia, la 1 decembrie (st.n.) „decretează
Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu
Patria-Mamă, România.
1 Decembrie 1918 marchează, astfel, în istoria
românilor, trecerea de la ePoca modernă la contemporaneitate (epoca de
actualitate, epoca zilelor noastre).

c Desăvârşirea' unităţii
de'- stat, recunoscută (în cele din. urmă) şi de comunitatea
internaţională, la capătul unei energice acţiuni diplomatice, oferea
naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini
teritoriale fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale.
Peste
dificultăţile inerente începutului, reforma politică (acordarea votului
universal şi Constituţia din 1923) şi reforma socială (cu deosebire
legea definitivă de înfăptuire a reformei agrare din 1921) statuau o
monarhie constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al
cărei izvor era sufragiul universal egal, direct şi secret.
Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la proprietate acordat
celui mai numeros electorat - ţărănimea.
O creştere economică,
întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929-1933, a oferit
României cei mai înalţi indici de dezvoltare. în anul 1938 ţara noastră
era cu totul independentă din punct de vedere energetic, se număra
printre marile producătoare de cereale şi petrol din Europa şi din lume
şi dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi
locomotive Diesel) în plin avânt.
Realizărilor deosebite în plan
politic, social şi economic li se adaugă cele culturale, nu mai puţin
prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii se
aflau într-o emulaţie fericită cu mai tinerii lor confraţi născuţi la
începutul secolului XX, din această competiţie ivindu-se valori perene
ale culturii universale, precum istoricul Nicolae /orga, filosoful şi
literatul Lucian Blaga, muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin
Brâncuşi. Acum se formează în România mari personalităţi ale ştiinţei
şi culturii postbelice, biologul Gheorghe Palade - încă singurul român
deţinător al Premiului Nobel, reputatul istoric al religiilor Mircea
E/iade, filosoful şi eseistul Emil Cioran sau dramaturgul de anvergură
mondială Eugen lonesco.
Din păcate, sub o puternică presiune
internaţională care va acţiona vreme de aproape 50 de ani, constant,
împotriva intereselor româneşti, dar şi drept consecinţă a unei nefaste
politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos, realizând mai
mereu contrariul, România va aluneca pe panta unor regimuri autoritare
şi dictatoriale.
Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938,
s-a încheiat cu amputările teritoriale din vara 1940, expresie a
politicii de forţă şi dictat promovate de Germania şi Uniunea Sovietică
în Europa centrală şi sud-estică.
Cedarea Basarabiei, apoi a
Transilvaniei nord-estice şi, în cele din urmă, a celor două judeţe din
sudul Dobrogei a antrenat prăbuşirea lui Carol al II şi a deschis
perspectiva dictaturii antonesciene. Animat de cele mai bune intenţii
(între care refacerea unităţii de stat era cea mai importantă), regimul
politic al mareşalului Antonescu a fost confruntat cu consecinţele
raporturilor de forţă dintre Marile Puteri în timpul războiului
mondial, precum şi cu complicaţiile intervenite între Uniunea Sovietică
şi Germania. Actul de la 23 August 1944, născut din dorinţa de a
asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei victorii
aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia
înfiripate, la abolirea monarhiei şi instaurarea unei noi dictaturi, -
de stânga, prin sovietizarea societăţii româneşti.
încălcarea
brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti s-a
însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model
străin. în

virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi
construită o economie întemeiată pe Un centralism excesiv, în care
rolul priontar revenea unei industrii mare, consumatoare de .materii
prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp, contradicţii şi a
determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.
Când, la
jumătatea deceniului şapte al acestui secol, a devenit vizibilă nevoia
unei deschideri şi când România a adoptat o politică externă mai puţin
obedientă faţă de fosta U.R.S.S., din care n-au lipsit chiar
manifestări independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un
clan care,-sub ochii uimiţi ai unui popor întreg, reitera practicile
absolutismului monarhic, alăturându-le celui mai rigid neostalinism în
construcţia „noii societăţi".
Uriaşa putere de cumpătare şi de
toleranţă a românilor a atins limita în dimineaţa zilei de 22 decembrie
1989. Un regim politic impus prin forţa unor înţelegeri, din care
fusesem cu ostentaţie excluşi, s-a prăbuşit ca un castel de cărti de
joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să-i
dea consistenţă.
Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele
de acum aproape trei ani au deschis perspectiva unor transformări
structurale, în speranţa unei fireşti continuităţi şi reveniri
româneşti pe marile itinerarU ale istoriei, în direcţia democraţiei şi
progresului.