Mihai Eminescu. Poezia iubirii si a naturii

Infatisarea ei se constituie pe două dimensiuni
esentiale: una terestră, celalta cosmică, aflate de cele mai multe ori
în interferentă. Mihai Eminescu e în primul rînd un tulburător al
spatiului cosmic, fie în mari proiectii ale genezei sau stingerii
universale (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul), fie prin
multimea elementelor cosmice (stele, soare, lună, cer, luceferi) care
impregnează parcă întreaga operă. Pe de altă parte este un cîntăret
frenetic al naturii terestre în vesnica rotire a anotimpurilor. Este o
natură cu un contur precis geologic si ..floral.., sălbatică si
deopotrivă familiară, mitică � prin aspectele ei parapsihice si
luxuriante; umană, caldă, intimă, ocrotitoare � prin componentele ei
sufletesti.

Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se află
într-o permanentă consonantă cu natură. Natura este o stare de suflet,
în sensul că înfătisarea ei, e dictată de un sentiment. Acolo unde
dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul,
Floare-albastră, Lasă-ti lumea ..., etc.) cadrul fizic este al unei
naturi încîntătoare, de basm: vara e în toi, ierburile au frageziune,
sunetele si culorile se armonizeaza. Cînd dragestea sa stins,
sentimentului de dezamăgire îi corespunde o natură, sumar
..veleitată.., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume si ploi, cu
întinderi ..borede.., albe, nemiscate si reci (de cîte ori iubita...,
Pe lângă plopii fără sot, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete
etc. ).

Relatia această, specifică poeziei eminesciene, este de
factură romantică dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a
naturii primitoare) si rădăcini în folclorul românesc.
DORINTA.
Poezia apare în numărul din 1 sept. 1876 al �Convorbirilor literare�.
Din variante, deducem că poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare
de dragoste, adresată iubitei si semnată cu initiala E. Elemente de
epistolă pastrează si textul definitiv, si, în primul rînd, folosirea
persoanei a II-a, a adresării directe în toată poezia. Fata de primele
variante, această, ultimă este mult mai concentrată.
O specie, e un
mic poem păstoral, în genul idilei clasice, complicat în spirit
romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspiră spre o
iubire implinită, proiectînd pe fundalul unei naturi feerice o poveste
de dragoste ideală, în care gesturile se implinesc într-un ritual al
întelegerii si al armonicii depline.
Nimic nu-i tulbură pe
îngrăgostiti, nici o conventie nu-i indepărtează, dragostea lor e mută,
reprefăcută si inscentă, e un foc de initiere solemn. În Dorinta,
dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre împlinire prin iubire.
În
visul secret al omului, vrea să spună Eminescu, Iubirea ideală este în
totdeauna a bărbatului si a femeii parînd alături, fericiti, prin
gradină mirifică al universului, ca perechea mitică (Adam si Eva).

Compozitional,
poezia are o structură lirică, fiind o succesiune de cinci tablouri
corespunzătoare fiecărei strofe, mai putin ultimul tablou care
cumulează ultimele două strofe. Fiecare strofă fixează o secventă
dintr-o idilă cu ceremonial stereotip (care apare si în alte poezii
eminesciene), alcătuit din acelasi lant de fapte erotice.
1. - O
chemare în cadru. În strofa întîi, imaginea codrului se constitue doar
din trei elemente: izvorul �care tremură pe prund� (personificare),
prispa cea de brazde (metafora), crengi �plecate o ascund� (metonimie
cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infătisarea
feerica a cadrului fizic.
2. - O imagine a asteptării.
3. - Asta
a intituirii pe care le realizează cu ajutorul unei mite de verbe (să
alergi, să cazi, să desprind, să ridic) care ..înaintează.. puternic
miscarea, dar o si individualizează cu unităti stereotipe � usor de
observat si în strofele următoare - care creează treptat impresia că se
..recompune.. un ritual al intimitătii: �Şi în bratele-mi întinse / Să
alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ti desprind din crestet valul, / Să-l
ridic de pe obraz.�.