Mihai Eminescu-SEARA PE DEAL

SARA PE DEAL :face:
Poemul se incadrează în prima etapă a poeziei de iubire şi de natură. A
fost publicată în 1885 în revista “Convorbiri literare”. O variantă
datează din 1871 iar alta din 1872, se pot regăsi fragmente din “Sara
pe deal” în romanul “Geniu pustiu” şi nuvela “La curtea cuconului
Vasile Creangă”.
“Sara pe deal” nu este nici pastel nici idilă ci
este un poem eminescian specific în care temele naturii şi iubirii
fuzionează, şi în care se crează imaginea paradisul adolescenţilor în
care aspiraţia spre iubire este pură, poetul crezînd în idealurile
iubirii.
Compoziţia se realizează prin alternarea a două planuri:
spaţiul natural şi cel sufletesc. Spaţiul natural este larg
dimensionat, un spaţiu în care pluteşte melancolic cu jale cîntul
buciumului ca un ecou a stării sufleteşti a poetului îndrăgostit.
Elementele de peisaj constituite de imagini auditive şi vizuale unele
intensităţi abia perceptive redau tăcerea necuprinsului de la satul din
vale pînă la turmele care urcă dealul şi apoi pînă la bolta senină a
cerului, pînă la infinit unde stelele se nasc spre bolta senină, în
momentul înserării şi a intrării în noapte.
Încă din primul vers
se observă o contopire a spaţiului natural cu cel sufletesc sugerat de
sunetul melancolic al buciumului pe fondul unui ritm metric original
alcătuit din 12 silabe.
În al doilea vers contopirea spaţiului
poetic cu cel sufletesc este amplificată prin adăugarea aliteraţiei
precum şi de imaginea creată în care se împletesc elemente terestre cu
cele cosmice” turmele-l urc, stelele scapără în cale”.
În versul 3
elementul sonor este prezent prin prelungirea aliteraţiei “se” dar şi
prin imaginea murmurului dulce al apei în fîntîne. Remarcăm splendida
personifcare “apele plîng clar izvorînd din fîntîne” este imaginea
primordială a izvorului. Tăcerea necuprinsului creată prin armonie
muzicală e o tăcere care este percepută cu sufletul.
În al patrulea
vers apare imaginea copacului sacru al iubirii ”salcîmul“ devenit loc
protector al întîlnirii celor doi unde iubita toropită de dragoste
aşteaptă acest moment “ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”.
Începînd cu strofa a doua tabloul de natură devine evocator infăţişînd
mişcarea lentă a lunii pe cer “sfîntă şi clară”, nourii într-o scurgere
halucinantă proiectează casele parcă în lună, oamenii cu coasa în
spinare se întorc de la cîmp, cumpenele fîntînilor scîrţîie în vînt,
nici unul din aceste detalii nu individualizează tabloul dar nici nu se
poate spune că tabloul este abstract.
Aceste detalii zugrăvesc
imagini eterne aşa cum l-a cunoscut poetul în Ipoteştiul cu turme, cu
deal şi vale în care murmură fluierele, culorile ce domină peisajul
sînt astompate, lipsesc căci lumina este puţină domină jocul de umbră
şi lumină. Sunetele sînt estompate dar melodioase. Muzicalitatea se
realizează prin prezenţa buciumului, a scîrţîitului domol al
cumpenelor, a murmurilor fluierelor, a sunetelor ritmice de toacă
culminînd cu glasul clopotului ceea ce crează o vibraţie amplă “Clopot
vechi umple de glasul lui sara”.
Spaţiul natural s-a dizolvat total
şi este înlocuit de spaţiul sufletesc “Sufletul meu arde-n iubire ca
para”; acest vers face trecerea la momentul următor, sentimentul
sufletesc este abia schiţat prin nerăbdare dar izbucneşte în finalul
poeziei unde poetul crează visul de iubire, imaginea pură a iubirii în
care apare perechea sub salcîm unde ore întregi îşi va şopti vorbe de
iubire şi îşi va face gestul culminant ce face iubirea pură.
“Ne-om răzima capetele unul de altul”; versifică sărutul, în final
intervine uşor retorica întrebare “Astfel de noapte bogată cine pe ea
n-ar da viaţa lui toată” poetul exprimă ideea că este gata să-şi dea
viaţa pentru acest gest de supremă puritate a iubirii.
Chipul
iubitei este imaterial abia definit fiind un simbol al iubirii însuşi.
Este o iubită ideală spre a cărei iubire aspiră poetul în versurile
“sub un salcîm dragă mă aştepţi tu pe mine”, “Pieptul de dor, fruntea
de gînduri ţi-e plină” simbolizează acea pasionată şi gingaşă
plenitudine a iubirii.