Mihai Eminescu-Luceafarul

Luceafarul :affraid:

'Luceafarul'
este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a
gandirii sale poetice. Poemul are ca sursa principala de inspiratie
basmul popular romanesc 'Fata in gradina de aur', cules de germanul
Kunisch, valorificat mai intai intr-un basm si apoi prelucrat in cinci
variante succesive. Un alt izvor, in afara de cel folcloric, care a
penetrat benefic in poemul deplinei sale maturitati artistice, este
vasta si profunda cultura eminesciana. 'Luceafarul' devine astfel un
poem filozofic in care tema romantica a conditiei omului de geniu
capata stralucire desavarsita. Dupa insemnarile poetului, capodopera sa
este un poem alegoric: 'daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele
lui scapa de noapte uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici nu e
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte dar n-are nici noroc'. Problema geniului este privita din
perspectiva filozofului Schoppenhauer, potrivit careia, cunoasterea
lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa depaseasca
sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera
obiectivului.

In plus, preluind date din mitologia greaca,
indiana si crestina, Eminescu le confera sensuri filozofice adanci si
noi, in cadrul contextul. Versurile poemului, distribuite in 98 de
catrene, sunt organizate intr-o structura compozitionala armonioasa
sustinuta de cele doua planuri (universal-cosmic si uman-terestru),
care tind unul spre celalalt si se interfereaza uneori in cele patru
tablouri.

Forma poemului e narativ-dramatica, datorita
formulei de introducere ('a fost odata'), prezenta unui narator,
povestirii facute la persoana a III-a, existentei personajelor,
constructiei gradate a subiectului si prezentei dialogului (cu formele
specifice de adresare). Si totusi, 'Luceafarul' este un poem liric,
schema epica fiind doar cadrul, personajele si intamplarile - simboluri
lirice, metafore, pentru a sintetiza idei filozofice. Aceasta
interferenta de genuri confera poeziei o mare profunzime si
posibilitati multiple de interpretare (poveste fantastica de iubire,
alegorie pe tema geniului, poezie de viziune simbolica).

Tabloul
intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre
Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la
varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului
comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor,
caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa
cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza
puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata
mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile
este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava,
solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor
lumi total diferite.

Al doilea tablou descrie un inceput de
idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri
pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput,
Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin,
realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de
cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe.
Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului,
ca in tabloul anterior.

In cea de-a treia parte a poemului este
prezentata calatoria interstelara a 'Luceafarului' si dialogul lui cu
Demiurgul. Hyperion apare deci, ca forma individualizata a absolutului,
in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului
superior organizata. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurand-se intr-o
atmosfera glaciala. Intr-un dialog presupus, limbajul este gnomic,
silentios
.
Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat
terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si
revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi.
Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de
alta parte rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil,
replicile constituindu-se la nivele de intelegere diferite. Invocatia
Luceafarului are la baza dorinta superstitioasa a fetei de a-si
prelungi fericirea prin protctia unei 'stele norocoase'. Raspunsul lui
Hyperion contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale
dintre doua lumi antinomice.

'Luceafarul' este o capodopera nu
numai prin profunzimea ideilor ci si prin perfectiunea formei. Dintre
particularitatile de stil ale poeziei, se remarca, mai intai,
limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin inlaturarea podoabelor
stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o prea frumoasa fata',
Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de metafore: 'un
canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un giuvaer
de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in
majoritate de origine latina.

Ideile filozofice care strabat
poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale (in
rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi
puritatea stilului este obtinuta prin preponderenta termenilor de
origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul romanesc de
cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar
mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e
curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural.

Versurile se
caracterizeaza printr-o muzicalitate sugerata de efectele euforice ale
cuvintelor si de schema prozodica invariabila: catrenele de 7-8 silabe
in ritm iambic, cunosc o permanenta alternanta intre rimele masculine
si feminine.