SCRISOAREA III-Mihai Eminescu

SCRISOAREA III


Eminescu a scris un
ciclu de 5 scrisori fiind nişte satire. Tematica acestor scrisori are
în centru motivul geniului. Scrisoarea I dezbate problema geniului
savant, Scrisoarea II dezbate problema geniului artist, Scrisoarea III
dezbate soarta geniului conducător de popoare.
Scrisoarea III
abordează tema patriotismului şi a geniului conducător de popoare.
Geneza este legată de perioada de ziarist la “Timpul”.
Punctul de
plecare l-a constituit entuziasmul colectivităţii române în momentul
independenţei de stat din 1877. Eroismul ostaşilor români mişcă în
Eminescu adînci simţăminte inspirîndu-i cel mai valoros poem dedicat
patriotismului.
Compoziţia se realizează pe principiul antitezei romantice trecut-prezent. Poemul are două părţi:
-în prima parte se celebrează iubirea de patrie şi de neam
- partea a doua este o satiră adusă prezentului decăzut
Ca tehnică Eminescu foloseşte tehnica savantă a proporţiilor. În prima
parte poetul nu abordează direct subiectul bătăliei de la Rovine ci îl
incadrează cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasată în
perioada de creştere a imperiului otoman, bătălia de la Rovine a
constituit un zid care a oprit expansiunea tucească.
Poemul cuprinde două momente epico-lirice: trcut şi prezent incadrate de un prolog şi un epilog.
Prologul prezintă vertiginoasa creştere a imperiului otoman, ce este
explicată simbolic printr-un copac uriaş a cărei umbră untunecă
întreaga lume. Eminescu prezintă această legendă, înfăţişînd un sultan.
Luna se preschimbă în fecioară şi sultanul simte cum din inima lui
creşte un copac al cărei umbră cuprinde întreg pămîntul. Cutremurat,
sultanul, se trezeşte şi interpretează visul ca trimis de profet.
Este prezentată o sinteză poetică a cîtorva epoci de creştere realizată
sugestiv prin repetiţii şi enumerări ce crează impresia puternică de
furtună “an cu an”, “neam cu neam”; se face trecerea apoi la realitate
şi urmează momentul evocării poporului nostru. Prima secvenţă cuprinde
6 versuri şi redă aşezarea celor două oştiri pe cîmpul de la Rovine,
urmărind desfăşurarea orgolioasă a turcilor avînd o armată de 100.000
de oşteni şi pe de altă parte cei 30.000 de români. Eminescu abia
sugerează prezenţa românilor. Se sugerează disproporţia dintre armate
nu numai numerică ci şi sub aspectul tehnicii de război.
Următorul episod este dramatic şi se defineşte prin cuvintele rostite
şi din atitudinea lor. Întîlnirea celor doi conducători este redată pe
baza dialogului. Eminescu descrie pe Mircea ca pe un moşneag şi îi
descrie îmbrăcămintea. În acest dialog se înfruntă îngîmfarea
cotropitorului care n-a cunoscut decît victorii cu demintatea şi
înţelepciunea adevăratului conducător care îşi apără “sărăcia şi
nevoile şi neamul”. Mircea este simbolul datinei al ospitalităţii şi
bunei credinţe, dar dîrz prevenitor şi demn. La şirul victoriilor
enumerate de Baiazid, Mircea prezintă istoria de apărare a ţării
începînd cu acel oaspe pînă la orgolioşii romani. Toţi conducătorii
sînt simbolizaţi prin numele lui Darius numit Ispaste. Toţi au cerut în
numele stăpînirii “pămînt şi apă” şi printr-un joc de cuvinte, poetul
desemnează ironic înfrîngerea acestor cotropitori, se făcură “toţi o
apă şi un pămînt”. Există în aceste versuri o sinteză a istoriei eroice
a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteză a luptelor
pentru apărarea ţării şi a fiinţei neamului. Este prezent în dialogul
lui Mircea şi gînditorul care face distincţie între războaiele de
cucerire şi cele de apărare şi se clarifică ideea de solidaritate a
neamului în apărarea teritoriului ţării. De cealaltă parte se defineşte
orgoliul cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut
niciodată înfrîngerea se exprimă printr-o cascadă de cuvinte mari.
Bătălia de la Rovine este un tablou plin de dinamism în care se
reliefează vitejia, iubirea de patrie dar şi virtuţile ostăşeşti. Cei
doi conducători trec în planul al doilea, în prim plan fiind oştile.
Printr-o aliterare de imagini vizuale şi auditive dinamice într-un ritm
fulgerător poetul evidenţiază tactica de de luptă a românilor; ei ies
surprinzînd pe duşmani.
Deschiderea bătăliei o realizează călăreţii
a căror desfăşurare constituie o surpriză, loviturile lor venind din
toate părţile cuprinzînd oastea turcească. Loviturile lor sînt însoţite
de zgomotul scărilor de lemn, ritmul este într-o creştere continuă.
Procedeele stilistice subliniază ideea de furtună de cataclism. Totul
este într-un clocot uriaş ce se reflectă în peisaje şi imagini:
grindină, ploaie, cerul se dezlănţuie pe pămînt centrul acestui
cataclism este Mircea. Ţinta acestui cataclism este împăratul peste a
cărui armată se întinde umbra morţii.
Partea a doua poate fi
considerată un veritabil pamflet politic cu ecouri din prioada
publicistică de la “Timpul”, avîndu-şi izvorul în sentimentul de
profundă deziluzie în faţa falsului patriotism şi a demagogiei
patriotale. În această parte lipseşte introducerea şi începe cu o
antiteză “veacuri de aur”.
Despărţindu-se de trecut, Eminescu mai
lasă să se audă încă odată acorduri de neuitat adresîndu-se eroilor
trecutului ajunşi la modă în prezent. Eminescu sesizează cu sarcasm că
marile glorii au devenit un prilej nou pe care o altă persoană
folosindu-i pe eroii de altă dată să-şi acopere nuditatea. Imaginea
prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selecţii critice în
care Eminescu esenţializează satirizînd în mod conştient imaginea
prezentului şi începe cu o serie de întrebări retorice cărora nu li se
întrevede nici un răspuns.
Imaginea Bucureştiului este văzut ca
un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe stradă şi la uşa cafenelelor
politicienii sînt adevăraţi panglicari de demagogie. Portretele
negative în care Eminescu exagerează conştient sînt prezentate în mod
gradat şi exprimă furia crescîndă. Poetul se opreşte asupra portretului
liberarului văzut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii
care are toate atitudinile de decădere fizice şi morale. Portretul
parlamentului este văzut ca o adunătură de nebuni din zidirea sfintei
bolii o imagine caricaturală o serie de atribute ale decăderii, este
prezentă imaginea tineretului decăzut. Toti aceştia nu vînează decît
cîştigul fără muncă, în aceasta lume virtutea este o “nerozie” şi
“geniul o nefericire”.
Partea a doua se încheie cu invocarea lui
Ţepeş domnitorul justiţial chemat să-i adune pe toţăi şi să-i împartă
în smintiţi şi în mişei şi să-i bage în două temniţi şi să dea foc la
puşcărie şi la casa de nebuni.